Ghirlandajo
In primii ani ai secolului al XVI-lea, Leonardo il intalnea la Florenta pe Michelangelo ; varstnicul, pasionat si dupa stiintele naturale, indiferent fata de litere si de problemele religioase, i se opunea tanarului sculptor, patruns de umanism si poezie, amenintat inca din adolescenta de crize morale si religioase. Mai tarziu, la Roma, Michelangelo se izbea de Rafael, pe care-l cunoscuse inca de la Florenta. De data asta, artistul puternic si voluntar, mizantrop si mandru de felul sau, isi arata dispretul suprem pentru pictorul agreabil, receptiv la toate influentele pentru care marea regula era sa placa. Dar acest geniu singuratic, care nu voia sa ramana obligat nimanui si care nu avea elevi (ceea ce i sa reprosat destul), a devenit pentru secolul al XVI-lea idolul artistilor si al amatorilor.
Primele notiuni in meserie le-a primit la Ghirlandajo, maestrul cel mai putin indicat pentru un astfel de artist. In realitate, Michelangelo a studiat indeosebi operele antice din colectia mediceeana, a mers pe urmele lui Donatello si a cautat societatea umanistilor platonicieni ; ei l-au ajutat sa inteleaga ca frumusetea e o scoala de spiritualitate, o manifestare a divinului, ca artistul stapanit de « nebunia » frumosului e un inspirat si ca poezia Antichitatii talmaceste in felul ei un adevar care e de fapt al crestinismului. Michelangelo n-a impartasit niciodata fara reticente aceste doctrine optimiste ; dupa Savonarola, scrupule tot mai grave ii infatisau frumusetea ca o cursa intinsa sufletului si l-au determinat sa-si caute mantuirea in cainta si in asceza. (De altfel, si sfasierea aceasta era prevazuta de platonicieni, care o numeau melancolie saturniana si vedeau in ea pecetea geniului.)
Sculptor inca de la inceput, ajuns de foarte tanar la o celebritate fara precedent, Michelangelo nu a abordat pictura decat in 1503, cand o abila hotarare a municipalitatii din Florenta l-a alaturat lui Leonardo pentru decorarea unei sali din Pala