LUCIAN BLAGA SI CRESTINISMUL


Epoca interbelica româneasca se caracterizeaza, în plan spiritual, prin fericita întîlnire dintre cultura si crestinism. “Explozia” culturala fara precedent s-a savîrsit pe fondul unei renasteri a spiritului ortodox, dovedind ca presupusa incompatibilitate între valorile credintei si valorile creatiei este o simpla prejudecata a modernismului iconoclast.

Pentru noi, “redescoperirea” ortodoxiei a echivalat cu o rodnica adîncire a traditiei nationale (la tendintele catolicismului catre un universalism abstract, ortodoxia a cautat sa raspunda printr-un universalism concretizat în forme nationale, cu un simt acut al firescului si al organicului). Semnificativa ramîne trecerea de la traditionalismul “chtonian” al samanatorismului la traditionalismul “uranian” al gândirismului: “Samanatorul a avut viziunea magnifica a pamîntului românesc, dar n-a vazut cerul spiritualitatii sale (...) Peste pamîntul pe care din Samanatorul am învatat sa-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe” (Nichifor Crainic, “Sensul traditiei” ). Crestinismul ortodox – afirma acelasi autor – “e traditia eterna a Spiritului care, în ordinea omeneasca, se suprapune traditiei autohtone” (art.cit.). Aceasta întrepatrundere între factorul etnic si factorul crestin – sinteza de “sînge” si “spirit”, expresie particulara a armoniei “teandrice” – a fost temeiul complexei miscari gândiriste, forma îndrazneata de neobizantinism românesc, replica nationala si ortodoxa la diferitele “spiritualisme” occidentale ale vremii (neotomismul, guénonismul, “existentialismul crestin” si, nu în ultimul rînd, o anumita latura a expresionismului).

Pentru a denumi aceasta miscare cultural-religioasa (ce numai tangential a avut si un caracter politic “de dreapta”), s-a încetatenit mai ales termenul de “ortodoxism” (eticheta sub care G. Calinescu a tratat-o, cu destula neîntelegere, în Istoria... lui). Termenul este însa prea larg si se potriveste mai degraba ansam