Efortul de modernizare în Turcia în perioada interbelica




Dronca Lucian,
Facultatea de Istorie-Geografie Oradea





La sfârsitul primului razboi mondial, Turcia a facut parte din tabara statelor învinse. Conditiile armistitiului dintre Turcia si puterile aliate si asociate, semnat la Mudros la 30 octombrie 1918 au însemnat de fapt sfârsitul Imperiului Otoman. Armata a fost demobilizata iar pentru Strâmtori s-a stabilit un statut de ocupatie militara. În caz de tulburari, aliatii aveau dreptul sa ocupe orice punct strategic din Turcia. S-a dorit chiar împartirea Turciei propriu-zise, nu doar a teritoriilor arabe care au facut parte din componenta imperiului. Rând pe rând au fost ocupate, în 1918-1919, Anatolia de sud-est si Cilicia (de trupele engleze), Adalia (de italieni) si Smirna (de armata greaca, sub protectia flotei engleze). În aceste conditii, turcii s-au ridicat la lupta pentru apararea independentei. Actiunile împotriva interventiei straine au fost legate de lupta împotriva sultanului si a ramasitelor feudale din viata politica si economica. Aceasta a conferit revolutiei turce un caracter national-burghez.
Conducerea revolutiei a apartinut burgheziei nationale anatoliene. Nucleul central a fost reprezentat de cercurile intelectuale, mai ales ofiteresti, din rândul carora s-a ridicat un remarcabil militar si om politic, Mustafa Kemal.
În vara si toamna anului 1919 au avut loc congrese ale organizatiilor national-burgheze, numite “societati de aparare a drepturilor”.
Drept raspuns la aceasta situatie, trupele aliate anglo-franceze au ocupat Constantinopolul, Parlamentul a fost dizolvat, numerosi militanti pentru independenta fiind arestati si deportati în insula Malta. Parlamentul s-a reîntrunit la Angora (Ankara) si s-a proclamat Mare Adunare Nationala – autoritate suprema unica în conducerea treburilor tarii. Sultanul a fost declarat “prizonier necredincios” întrucât se împotrivea oricarui proces de reforma, facând astfel jocul ocupantilor