Monumentele de aur


Renasterea, care apare in secolul XV în Peninsula Italica, reprezinta o “trezire” dupa lungul proces al Evului Mediu. Câteva personaje speciale par sa se dezmorteasca dupa aceasta perioada de somn si de liniste, întorcând privirea spre alte momente ale istoriei.
Primii renascentisti se întorc în special spre lumea clasica, pe care o concep în mod fundamental ca fiind configurata de greci si de romani, dar, într-o anumita masura, si de egipteni, de persi si de toti aceia care au coborât în profunzimea mintii si a cunoasterii sacre. Se întorc spre trecut ca si cum ar cauta niste seminte foarte necesare în acest moment istoric pe care le-a fost dat sa-l traiasca.
În general, aceasta întoarcere în timp, aceasta cautare a radacinilor clasice, nu înseamna doar o simpla cautare istorica. Renascentistul nu se multumeste sa cerceteze istoria clasicilor, ceea ce au facut,ceea ce au gândit. El cauta semintele vietii si ceea ce-si doreste e sa le aduca în prezent, sa le activeze, sa le adapteze, sa le dea formele necesare pentru a le transforma în ceva util. Pentru Renastere, istoria este o devenire ciclica în care se remarca perioade de aur, perioade culminante în care predomina întelepciunea si puritatea. Si, în devenirea sa ciclica, aceasta istorie trece de la aur la argint, la bronz si la fier, iar în momentele de fier, în momntele dificile si obscure, devine necesara recuperarea stralucirii semintelor de aur.
Aceasta miscare care a început în Italia aduce cu sine o enorma transformare din punct de vedere cultural. Se schimba conceptia despre Univers, despre cercetarea stiintifica ; exista o noua arta, o noua forma de a concepe politica, noi idei despre religie si mari schimbari în viziunea filozofica. Este ca si cum dintr-o data omul si atitudinea sa înaintea vietii ar face un salt în înaltime si în profunzime.
Cuvântul pe care îl folosim pentru aceasta perioada atât de transcedentala în istorie este posibil sa aiba chiar o radacina mistica. «