Pieile rosii

Considerati salbatici si total nefolositori de catre colonistii albi, porniti, in secolul al XIX-lea, sa cucereasca Vestul (la acea vreme, o celebra vorba care circula printre pistolari si cow-boys spunea ca “un Indian bun e un Indian mort”), razboinicii triburilor ce impanzeau toata America erau nu numai luptatori extreme de curajosi, care nu se temeau sa infrunte ursul Grizzly, inarmati cu un simplu cutit, si care doborau bizonii cu arcurile si sulitele in goana cailor, ci si pastratorii unei culturi cu totul si cu totul deosebite.


Povestea – tragica - a acestor nesupuse spirite ale libertatii incepe demult, in negura istoriei. Pe vremea cand Asia si America de Nord erau unite printr-o groasa platosa de gheata in zona stramtorii Bering, populatii din centrul si estul Asiei au traversat podul inghetat dintre cele doua continente, in cautarea unor terenuri mai bune de vanatoare. La sud de Marile Lacuri, natura a fost deosebit de darnica si, crème de secole, triburile au evoluat si s-au diversificat fara piedici. Migratiile sezoniere ale bizonilor le asigurau, in cazul unei vanatori reusite, toate cele necesare: carnea era folosita in alimentatie (preparata sau uscata), blana si pielea erau folosite pentru confectionarea imbracamintei, tendoanele deveneau corzi pentru arcuri, oasele si coarnele erau uneori utilizate ca arme etc. “Securea Razboiului” nu putea fi dezgropata ca inca nici nu exista. Conflictele intre triburi nu izbucneau decat in momentul in care teritoriile de vanatoare ale unei comunitati erau incalcate de alta sau cand turmele de bizoni ocoleau traseele obisnuite si intersectau, nefericit, teritorii apartinand unor triburi rivale.
Dincolo de pitorecul infatisarii si de reputatia de bravi luptatori, fascinatia pe care o starnesc pieile rosii izvoraste atat din istoriile relatate de toti cei care s-au apropiat cu mai multa intelegere de traditiile si istoria lor, cat mai ales din marturiile, invariabil admir