Politica de cruciada a voievozilor romani în sec. XIV-XVI
In secolul XIV voievodul care a adus o politica de cruciada este Mircea cel Batrân
La sfârsitul secolului al XIV-lea, turcii au ajuns la Dunare, amenintând Tarile Române si chiar întreaga Europa. Puterile europene au reactionat, declansând cruciadele târzii, pentru a-i respinge pe otomani din partea centrala a continentului.
Fiind primii amenintati de pericolul otoman, domnitorii români s-au integrat efortului comun al puterilor crestine, care i-au luat în calcul în proiectele de cruciada.
Primul domn care a adus o politica de cruciada a fost Mircea cel Batrân (1386-1418). La începutul domniei el a încheiat o alianta cu Polonia pentru a preveni o actiune ostila din partea Ungariei.
Mircea cel Batrân s-a aliat cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, alianta îndreptata împotriva turcilor.
La Rovine turcii au suferit o grea înfrângere, fiind nevoiti sa se retraga.
Victoria de la Rovine a încurajat Ungaria si statele occidentale sa organizeze o noua cruciada antio-tomana în 1396. De aceasta data însa, turcii obtin victoria, la Nicopole, si îsi consolideaza stapânirea in Peninsula Balcanica .
Alt voievod este Iancu de Hunedoara (1441-1456)
Iancu de Hunedoara a fost principalul organizator al rezistentei antiotomane.
A fost posibila coalizarea tuturor fortelor din zona, iar Iancu era considerat omul potrivit pentru a îndeplini acest obiectiv îndraznet.
În 1441,el începe campaniile pentru alungarea turcilor de la hotarele tarii sale, învingând pe beiul Semendria în Serbia.
Trece apoi în Tara Româneasca si instaleaza un domn fidel, favorabil unei campanii antiotomane.
Ulterior, în septembrie 1442, obtine o noua victorie, pe râul Ialomita.
Iancu începe organizarea unei cruciade cu scopul de a-i alunga definitiv pe otomani din Eropa.
În ciuda unei forte militare adecvate, în „campania cea lunga” (1443-1444) au fost cucerite orasele Nis si Sofia, dar venirea iernii determinând retragerea cruciatilor. Este obtinuta o pace avantajoasa, semnata la Seghedin.
În 1446, Iancu este numit guvernator al Regatului Ungariei, demnitate pe care o va exercita pâna în 1452. În anul urmator va primi titlul de „capitan suprem” al armatei regale.
O noua încercare de a-i alunga pe turci esueaza la Kossovopolje („Câmpia Mierlei”) in 1448, când Iancu este înfrânt.
Iancu nu abandoneaza lupta si, la Belgrad, in 1456, obtine o stralucita victorie împotriva lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. La vestea acestei mari victorii, papa a trimis o scrisoare în care l-a numit pe Iancu „atletul cel mai puternic -unic-al lui Christos”.
Urmatorul voievod este Vlad Tepes (1448; 1456-1462; 1476)
Dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, rolul de aparator al crestinitatii la Dunarea de Jos a fost asumat de Vlad Tepes, domnul Tarii Românesti.
În iarna anului 1461-1462, Vlad Tepes a facut o incursiune fulgeratoare pe malul drept al Dunarii, distrugând dispozitivul militar din zona.
Reactia turcilor a fost imediata.
Campania initiala de Sultan s-a încheiat cu înscaunarea lui Radu cel Frumos, sprijinit de o parte dintre boieri, care îl abandoneaza pe Vlad Tepes. Sperând sa obtina ajutor de la Matia Corvin, acesta se retrage în Transilvania, dar cade si aici prada unui complot.
De abia în 1476, Vlad Tepes este eliberat – la cererea lui Stefan cel Mare – si reînscaunat pentru a continua lupta antiotomana. Un ultim complot boieresc avea sa-l scoata definitiv din scena câteva luni mai târziu, prin uciderea sa.
In anul 1457 îsi începe politica de cruciada Stefan cel Mare
Interesati de bogatele resurse ale Tarilor Române si dornici de asi asigura puncte de sprijin al actiunii lor (gurile Dunarii si cetatile din zona: Chilia si Cetatea Alba), turcii au vizat si obtinerea suzeranitatii asupra Moldovei. Lor li se opuneau Polonia si Ungaria, puteri catolice cu interese speciale în aceasta regiune.
Stefan cel Mare, domnul Moldovei, a reusit sa mentina echilibrul si sa asigure tarii sale o existenta politica antiotomana. Obiectivele politicii externe duse de Stefan cel Mare urmareau închegarea unui sistem de relatii capabile sa mentina integritatea si neatârnarea Moldovei.
La început, Stefan a acceptat suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, pentru a-l elimina pe Petru Aron, domnul care închinase tara turcilor în 1456.
Al doilea obiectiv al politicii externe a lui Stefan a fost înlaturarea suzeranitatii otomane.
Stefan a închinat astfel un sistem de aliatie cu Venetia si, nelimitându-se doar la spatiul crestin, cu statul turcmen din Asia Centrala.
Întelegând necesitatea luptei unite împotriva turcilor, Matia Corvin încheie un tratat de alianta cu Stefan cel Mare în iunie 1475.
Situatia dificila...