Proiect la Istorie






Unirea Principatelor Române




















Constituirea si consolidarea statului national modern român (1859-1881)
Unirea principatelor




Unirea principatelor române (1859)

Continuarea luptei pentru unire dupa anul 1848.
In deceniul in care a urmat revolutia pasoptiste s-au amplificat actiunile romanilor pentru unire duse in emigratie si in tara. Activitatea desfasurata in emigratie, indeosebi in Franta, a cunoscut diverse forme: apeluri catre opinia publica europeana; afirmarea programului politic in publicatii ca “România viitoare” (1850 – Paris), “Junimea româna” (1851), “Republica româna” (Paris – 1851, Bruxelles – 1853); afilierea la Comitetul Central Democratic European, cu sediul la Londra, care urmarea declansarea unei noi revolutii europene; memorii catre Napoleon al III-lea – imparatul Frantei si catre Palmerston – premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza “Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalitati marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, H. Despez).

In tara, actiunile unioniste s-au desfasurat in noul context determinat de prevederile Conventiei de la Balta Liman, afirmându-se modalitati variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iasi si la Bucuresti (1856); editarea unor organe de presa ca “România Literara”, “Steaua Dunarii” (Iasi), “Romanul” (Bucuresti); venirea in patrie a unor revolutionari pasoptisti (indeosebi in Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Problema româneasca, problema internationala.
Existenta in rândul românilor a unui puternic curent unionist si interferarea intereselor Marilor Puteri in sud-estul Europei au facut ca problema unirii Principatelor sa devina o problema europeana. Ea a fost discutata in cadrul Conferintei de la Viena (martie 1855), precum si a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capat razboiului Crimeii (1853–1856). La Paris, cele sapte tari participante