CICERO – DE AMICITIA


Este, poate, una din lucrarile filozofice ciceroniene, cu cel mai înalt grad de reprezentabilitate, o oglinda a conceptiei sale morale.
Îi este dedicata, ca dealtfel multe din operele sale, lui Brutus, celui mai bun prieten: „Ad amicum amicisimus scripsi de amicitia” (De amicitia 4).
Personajele acestui –sermo- sunt, în primul rând, Laelius, apoi cei doi gineri ai sai, Mucius Scaevola si C. Fannius. Discutia are loc la putin timp de la moartea lui Scipio Africanus, prilej cu care, Laelius rememoreaza înaintea ginerilor sai prietenia care l-a legat de Scipio. Motivul pentru care Cicero plaseaza în prim-plan cele doua personalitati care au trait cu aproape un veac înaintea sa, este simplu si explicat de el însusi: „Genus autem hoc sermonum, positum in hominum veterum auctoritate, et eorum illustrium, plus nescio quo pacto videtur habere gravitatis” (ID 4).
Este implicit vorba de un apel al lui Cicero, adresat contemporanilor sai, peste care plana iminenta prabusirii republicii, de a privi înapoi, spre Republica secolelor anterioare, în care valorile morale, -virtus, honestas, etc.-, erau mult mai pretuite.
Din punct de vedere al continutului avem de-a face mai de graba cu un discurs al lui Laelius, arareori întrerupt de interventia celor doua personaje secundare, care exercita o valenta stimulativa, iar nu de natura problematizatoare.
Care sunt, asadar, coordonatele pe care apare si se dezvolta prietenia? În primul rând este necesara constientizarea acesteia, cautarea si asumarea ei.
Unii pun mai presus decât prietenia bogatiile, altii sanatatea, puterea, onorurile, ba chiar placerea –voluptas-. Aceasta din urma este specifica, însa, fiarelor, iar celelalte sunt trecatoare si nesigure –incerta et caduca-, plasate fiind, nu atât în zona hotarârilor noastre, cât a incertitudinii si a nestatorniciei sortii.
Subiectul prieteniei îl constituie omul bun –homo bonus- care este, în acelasi timp, si întelept, si capabil sa atinga virtutea. Ac