CICERO-DESPRE SUFLET


Poate ca nici una din cercetarile filozofiei (si avem în vedere, nu doar filozofia Antichitatii, ci filozofia în ansamblul ei) nu a presupus un efort mai mare, decât aceea care îsi propune sa analizeze, sa lamureasca si sa determine sufletul. Un efort nobil, care i-a înaltat pe unii, iar pe altii i-a cufundat în tenebrele materialismului.
În ceea ce-l priveste pe Cicero, el îsi îndreapta atentia asupra acestui subiect în opera deplinei sale maturizari – „Tusculanae disputationes”, Liber primus. Întrebarea esentiala de la care trebuie sa pornim, este, daca pot sau nu pot fi decelate în sistemul filozofic ciceronian, tributar adeseori eclectismului si compilatiei, unele peceti de originalitate pe care, nolens volens, tema ca atare le-ar reclama.
Asadar, în prima carte a Discutiilor de la Tusculum, lucrare al carei stil platonician este evident, având însa si o latura didactica, Cicero porneste de la o provocare: „Malum mihi videtur esse mors!” („Tusculanae disputationes” V 9).
Dupa ce, în pur stil enciclopedic, se face o trecere în revista a viziunilor filozofilor elini, (idem – X 19 – XI 23), de la Empedocle, pâna aproape de epoca sa, prin excludere, Cicero îsi fundamenteaza conceptia despre suflet pe doctrinele lui Platon si Aristotel: „(Aristoteles) quintum genus adhibet vacans nomine et sic ipsum animum endelecheian apellat novo nomine quasi quandam continuantam motionem et perennem.” (X 22).
De asemenea, simpatia sa fata de Platon este si mai evidenta, nu atât din pasajul de mai jos, cât din întregul cartii întâi: „Num elegantia Platonem superare possumus? Evolve diligenter eius eum librum, qui est De animo: amplius quod desideres nihil erit.” (XI 24).
Aceasta prezentare – in nuce –, de pâna acum, evidentiaza demersul descriptiv si analitic al lui Cicero. Dar aceasta nu este suficienta; esentialul - illa meliora – abia de acum se descopera, constituind, de fapt, filonul principal:
Din moment ce sufletul, precum ochiul, vede lume