NASTEREA EPOPEII LATINE



Epopeea, ca sumum evenimential, îmbracând sau, mai bine zis, împletind istoria cu mitul, plasata pe coordonatele misterioase dintr-un “illo tempore” plin de eroi, raspunde unei necesitati stringente prezenta la nivelul subconstientului colectiv al oricarei natiuni, fapt cu atât mai pregnant daca avem în vedere mentalitatea romana, anume de a legitima si a înalta în dimensiunile ancestralului si perenitatii o anume ginta, un anume popor etc..
În cazul culturii eline, “Iliada” si “Odisea” pune în evidenta anticipativ câtiva indici istoriografici, întrucât, epopeea, tocmai prin trasaturile sale de universalitate, îsi subsumeaza unele valente prospective; asadar, pe de o parte se deceleaza razboiul Polemos, având ca finalitate cucerirea Troiei, iar pe coordonata istorica, întregul sir al victorilor de pâna la Alexandru Macedon, iar pe de alta, în “Odisea”, cautarea, având ca finalitate întelepciunea – Sofia.
În cazul culturii latine, perspectiva este sub multe aspecte inversata si punctul de pornire îl constituie aici Troia – darâmata, incendiata, jefuita. Peregrinarile lui Eneas nu au drept tinta tihna, care prijeluieste sofia, ci refacerea acestei baze – defapt si aici avem un arhetip ce individualizeaza Roma sub aspectul istoriei si al mentalitatii – reinstaorarea, punerea temeliei. Acest arhetip este atât de pregnant definitor, încât, odata realizat prin întemeierea Romei (Urbs), va deveni o temelie cu caracter cosmologic, un « principium mundi », limita dintre haos si cosmos. Astfel se explica la nivelul mentalitati romane istoricizarea mitului si, reciproc, mitizarea istoriei.
Luptele purtate de Eneias în Italia, admirabil plasate de Vergilius mult mai târziu (în a doua jumatate a « Eneidei »), au drept reverberatie în plan istoric asprimea si închistarea romanului fata de arta, elemente ce domina perioada primelor secole de dupa întemeierea Romei, ba chiar sub unele aspecte, întreaga istorie romana – « Dupa ce Grecia a fost cu