POEZIA SATIRICA LA ROMANI

într-un pasaj celebru din Tratatul sau de retorica Quintilian, comparând productia literara greaca si latina în diverse genuri, afirma, cu mândrie: „Satura quidem tota nostra est”, „Satira ne apartine în întregime".
Chiar daca în definirea genurilor literare anticii tineau seama într-o masura mult mai larga decât modernii de criterii formale, afirmatia retorului nu e lipsita de o baza reala. I. Fischer spune ca Fara îndoiala, precursori greci au existat si în acest gen. Chiar daca lasam la o parte poemele comice pseudo-homerice Margites si Batrachomyomachia (Lupta broastelor cu soarecii), prea departate în continut de satira romana, trebuie totusi sa luam în considerare iambii lui Arhiloh din Paros (secolul VII î.e.n.) si ai lui Hipponax din Efes (secolul VI î.e.n.); obiectul criticii si atacurilor acestora erau însa dusmanii personali ai poetilor, factiunile politice adverse, în timp ce, în tot cursul istoriei ei, satira romana se mentine pe o treapta mai înalta a generalizarii, vizând tipuri, ridiculizând vicii, dezbatând probleme literare sau sociale etc.
Aceasta deosebire esentiala se explica prin dezvoltarea independenta a satirei romane .continuatoare a unor traditii autohtone, avându-si originea într-o epoca premergatoare influentei grecesti, si în evolutia ei în conditii politice si sociale diferite de cele ale cetatilor grecesti. In acestea din urma, înca din secolul VII î.e.n., frecventa si violenta luptelor dintre partide, succesiunea neîntrerupta a masacrelor, asasinatelor, exilarilor, confiscarilor de averi nu permiteau nimanui sa ramâna în afara pasiunilor partizane, rar adoptau si la poeti forme de o cruzime azi surprinzatoare.
Istoria satirei romane n-a putut retine nimic altceva decât numele succesorilor minori ai lui Lucilius. Adevaratul sau continuator si cel câre a dus genul la perfectiune este Horatius. Conditiile politice se schimbasera însa cu desavîrsire; republica romana, cu libertatile ei; chiar limitate, se