George Enescu (1881-1955)

Compozitor român, violonist, pianist, dirijor si pedagog, unul dintre cei mai proeminenti muzicieni de la sfârsitul sec. al XII-lea si din prima jumatate a sec. al XX-lea, Enescu a ridicat muzica profesionala româneasca la nivelul valorilor muzicii universale. Nascut la Liveni, lânga Dorohoi, el a cunoscut din copilarie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele îndrumari muzicale le-a primit de la parintii sai si de la un vestit lautar, Nicolae Chioru. Între anii 1888 si 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioara) si Robert Fuchs (compozitie), iar între 1893 si 1899 la Paris, cu Andre G(dalge (contrapunct), Jules Massenet si Gabriel Faur( (compozitie), precum si cu M.P.J. Marsick (vioara). Creatia sa componistica abordeaza aproape toate formele si genurile muzicale. Reflectând dragostea pentru poporul din mijlocul caruia s-a ridicat si cu a carui sensibilitate s-a identificat, Enescu a creat o muzica cu un vadit caracter popular, national si realist. Opera lui Enescu reprezinta o pilda de însusire si dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de îmbinare a acestora cu traditiile muzicii folclorice românesti. Chiar si în lucrarile în care se manifesta influente germane sau franceze, ori în acelea al caror continut nu presupune neaparat forma nationala, ca, de pilda, Suita I “în stil clasic” pentru pian si opera “Oedip”, se vadeste legatura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori discreta, alteori destul de evidenta, a formelor modale, ritmice, intonatiile, ale acestuia. Enescu a pus bazele temeliile simfonismului nostru, deschizându-i mari perspective. Printre lucrarile lui mai de seama se numara: “Poema româna”(1897), care întruchipeaza o serie de tablouri sugestive ale vietii rustice; doua “Rapsodii române”(1901; 1902), caracterizate printr-o linie melodica bogata, de autentica obârsie folclorica si învesmântare orchestrala colorata; trei suite pentru orchestra (printre