ABANDON MATERNAL




1. DESCRIEREA FENOMENULUI (ISTORIC)

Din 1989 si pâna în prezent, rata abandonului maternal nu a cunoscut o scadere, ci, dimpotriva a crescut în ciuda liberalizarii avortului si a masurilor luate de Guvernele care s-au succedat dupa Revolutie.
Fenomen cu cauze multiple , de o complexitate ce atinge punctele sensibile ale unei tari care de-abia a aderat la Uniunea Europeana, abandonul maternal reclama cu stringenta masuri de combatere si prevenire
Abandonarea copiilor (la nastere) reprezinta o modalitate rudimentara de gestionare a nasterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/si economice. Prezenta sau persistenta lor în societatile moderne este generata de absenta unor servicii, de functionare a unor institutii sau de absenta culturii utilizarii lor.

În România, ca si în alte culturi, au existat dintotdeauna copii abandonati, fara ca acest fapt sa ia vreodata o amploare, în timp si spatiu, prin care ar deveni traditie sau ar defini o trasatura culturala a poporului român.
Dupa caderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scadere “naturala” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizarii avorturilor si a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În anii scursi dupa 1989 abandonul a capatat determinari din ce în ce mai complexe care au facut dificila gasirea solutiilor pentru scaderea numarului de copii abandonati.
Paralel a avut loc o criza de valoare si saracirea profunda a unor categorii largi de populatie.
În acelasi timp, noile politici sociale dezvoltate fata de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalitati care erau atasate valorilor institutionale de protectie, dezvoltate în afara si cu ignorarea importantei familiei si a satisfacerii nevoilor copilului.

Copiii abandonati în spitale stationau mult timp în aceste institutii. Plecarea lor prin instituirea unei masuri de protectie dura de la câteva luni la 4-5 ani. Dezvoltarea lor normala era periclitata nu numai