ANXIETATEA



Anxietatea este o permanenta a modului de fiintare uman,existând în spatiul dialogului dintre sine si eu, fiind incitata de contactul de orice fel între eu si lume.Este la temeiul oricarei puneri în act a omului, la temeiul oricarei trairi, iar trairea aceasta vine la rândul ei sa o întemeieze.Ambiguitatea anxietatii ,ca atitudine primara ,în prima instanta autosuficientase rasfrânge asupra individului uman ,modelându-l ambiguu.Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de nenumit,suportata, totodata intima si straina individului,creând si distrugând.
Existentialismul este cel care reveleaza anxietatea si este în stare sa o asume, descoperindu-I relatia esentiala cu existenta. Existenta (lat. Ex-în afara, sistere-a sta) este faptul de a aparea si de a se manifesta în afara,a te confrunta cu faptul prezentei si participarii la o lume schimbatoare si potential primejdioasa. Conditia individului concret este una de anxietate , rezultata din întelegerea inevitabilei sale libertati de opta între posibilitati, din necunoasterea viitorului, din apropierea mortii, din finitudinea unei existente care a fost precedata de neant.
Anxietatea da nastere deopotriva îndoielii si disperarii,considera Kierkegaard,însa drumul spre absolut este cel ce se confunda adesea cu disperarea anxietatii,disperare pentru infinit, preschimbându-se într-un final în devorare a finitudinilor,descoperire a arbitrariului din ele.
Discursul lui Kierkegaard despre anxietate se desfasoara pe fundalul unei etici crestine, suportând conexiuni multiple cu dogmatica, numita de filosoful danez a doua etica (spre deosebire de etica necrestina, prima , caracterizabila prin refuzul pacatului si conexiunea cu metafizica). Idealitatea acestei etici consta în constiinta penetranta a realitatii, iar a-si pastra idealitatea chiar ocupându-se de relevarea pacatului implica o dificultate deosebita a problemelor etice. Noua etica presupune pacatul stramosesc, prin