Cunoasterea de sine
 
 
1. Personalitatea
 
Fiecare dintre noi are un mod obisnuit de a se comporta, care poate fi reperat în diferite categorii de situatii particulare. De exemplu, în situatiile ce favorizeaza interactiunile sociale, anumite persoane au mai curând atitudini rezervate, în timp ce altele cauta contactul cu ceilalti.
Se pot deci, desprinde în ansamblul comportamentelor noastre configuratii, nuclee coerente, relativ stabile, care ne permit sa distingem indivizii între ei. Acestea constituie personalitatea.
Dincolo de opozitia, dar mai ales de complementaritatea dintre diferitele abordari ale personalitatii, se poate spune (cf. Jean-Claude Filloux) ca personalitatea este unica, proprie unui individ (chiar daca acesta are trasaturi comune cu altii), ca ea nu este numai o suma, un tot de functii, ci o organizare, o integrare (chiar daca aceasta integrare nu se realizeaza totdeauna). În plus, personalitatea este temporala (ea este, totdeauna, aceea a unui individ care traieste istoric într-un anume context, într-un anume mediu) si nefiind nici stimul, nici raspuns, ea se afirma ca un stil, prin intermediul comportamentelor. Relativ stabila la adult, personalitatea este în constructie, în dezvoltare la copil.
 
Diversele teorii ale personalitatii încearca sa explice diferitele configuratii si coerenta lor invocând variabile motivationale, cognitive, învatarea sociala sau proprietatile biologice ale organismului.
Este clar ca studiul personalitatii (observarea, descrierea si explicarea acesteia) este o activitate ce concura (pentru sine si pentru ceilalti) la "cunoasterea de sine". Sunt posibile mai multe abordari, globale sau analitice.
 
 
2. Metodele de studiu al personalitatii
Se pot distinge doua tipuri de abordari: cele clinice si cele ce utilizeaza mijloace de observatie controlate.
 
Abordarea clinica îsi propune sa surprinda subiectul în totalitatea si în singularitatea sa; ea este adesea definita ca studiul aprofundat al unor cazuri individuale. Chiar daca aceasta abordare este utilizata uneori, în scopuri de cercetare, într-o perspectiva descriptiva si explicativa (cu obiective de cunoastere stiintifica), ea este mai des practicata în scopuri pragmatice, de întelegere (mai ales a dificultatilor psihologice resimtite de un individ) si de îndrumare, ajutor sau consiliere, putând conduce la indicatii terapeutice.
Abordarea clinica poate face apel la forme de observatie standardizate (teste, chestionare), dar ea privilegiaza formele de observatie libera: observarea, în situatii date, a comportamentelor spontane si mai ales convorbirea (interviul).
 
Convorbirea clinica (interviul) nu este un chestionar oral si nu este niciodata directiva. Poate fi centrata pe teme sugerate de catre clinician (convorbire semi-directiva), dar este adesea non-directiva. În acest caz, interventiile clinicianului au drept scop doar sa faciliteze exprimarea libera a subiectului, pentru ca acesta sa produca un discurs cât mai personal si bogat posibil. Acest discurs este interpretat de clinician în timpul interviului sau la sfârsitul lui. Interpretarea este direct legata de conceptiile teoretice ale celui care o face (teorii cognitiviste, psiho-sociale, tipologice, factoriale, psihanalitice, umaniste, existentiale, sistemice etc.).
 
Cele de mai sus arata – fara putinta de îndoiala – ca abordarea clinica a personalitatii este rezervata psihologilor. Fara cunostinte stiintifice de psihologie, fara experienta de practician în acest domeniu, fara a respecta deontologia psihologului, abordarea clinica a personalitatii tinerilor este nu numai dificila, dar si periculoasa.
 
Abordarile fondate pe metode de observatie controlate utilizeaza grile de observatie a comportamentului, teste, chestionare. Subiectul observat este, în general, situat într-o serie de trasaturi ale personalitatii si este adesea descris cu ajutorul unui profil. Observarea comportamentului poate fi realizata în mediul de viata obisnuit al subiectului sau în situatii special create.
În studiul personalitatii sunt utilizate doua tipuri de teste: teste obiective si teste proiective.
Testele numite "obiective" sunt probe a caror finalitate nu este evidenta pentru cel care le trece. Poate fi vorba de probe de eficienta motorie sau cognitiva, în care psihologul este atent la modul de a se comporta al subiectului (evaluând, de exemplu, controlul impulsivitatii, reactia la reusita si la esec, rigiditatea mentala etc.).
În cazul testelor proiective, subiectul este pus în prezenta unei situatii ambigue pe care trebuie sa o interpreteze (de exemplu, sa gaseasca o semnificatie unor pete de cerneala în testul Rorscharch, sa interpreteze planse prezentând diferite scene în testul T.A.T. al lui Murray). Teoria postuleaza ca interpretarile pun în lumina personalitatea subiectului. Facând aceste interpretari, el ar ...