Cunoasterea de sine
 
 
1. Personalitatea
 
Fiecare dintre noi are un mod obisnuit de a se comporta, care poate fi reperat în diferite categorii de situatii particulare. De exemplu, în situatiile ce favorizeaza interactiunile sociale, anumite persoane au mai curând atitudini rezervate, în timp ce altele cauta contactul cu ceilalti.
Se pot deci, desprinde în ansamblul comportamentelor noastre configuratii, nuclee coerente, relativ stabile, care ne permit sa distingem indivizii între ei. Acestea constituie personalitatea.
Dincolo de opozitia, dar mai ales de complementaritatea dintre diferitele abordari ale personalitatii, se poate spune (cf. Jean-Claude Filloux) ca personalitatea este unica, proprie unui individ (chiar daca acesta are trasaturi comune cu altii), ca ea nu este numai o suma, un tot de functii, ci o organizare, o integrare (chiar daca aceasta integrare nu se realizeaza totdeauna). În plus, personalitatea este temporala (ea este, totdeauna, aceea a unui individ care traieste istoric într-un anume context, într-un anume mediu) si nefiind nici stimul, nici raspuns, ea se afirma ca un stil, prin intermediul comportamentelor. Relativ stabila la adult, personalitatea este în constructie, în dezvoltare la copil.
 
Diversele teorii ale personalitatii încearca sa explice diferitele configuratii si coerenta lor invocând variabile motivationale, cognitive, învatarea sociala sau proprietatile biologice ale organismului.
Este clar ca studiul personalitatii (observarea, descrierea si explicarea acesteia) este o activitate ce concura (pentru sine si pentru ceilalti) la "cunoasterea de sine". Sunt posibile mai multe abordari, globale sau analitice.
 
 
2. Metodele de studiu al personalitatii
Se pot distinge doua tipuri de abordari: cele clinice si cele ce utilizeaza mijloace de observatie controlate.
 
Abordarea clinica îsi propune sa surprinda subiectul în totalitatea si în singularitatea sa; ea este adesea definita ca studiul aprofundat al unor cazuri individuale. Ch