Cunostinte introductive despre logopedie

Logopedia, ca stiinta, s-a constituit atât din ratiuni practice, cât si teoretice, extinzându-si sfera de actiune de la cercetarea limbajului si comunicarii, în relatie cu evolutia personalitatii, la formularea unor legi si metode de corectare a limbajului tulburat, la prevenirea dificultatilor verbale si la stimularea comportamentelor verbale.
Prin urmare, logopedia este, pe de o parte, o disciplina psihopedagogica teoretica, izvorâta din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol deosebit de important în viata psihica si în structurarea personalitatii fiecarui individ, iar pe de alta parte, o disciplina cu un pronuntat caracter practic, ce vizeaza educarea limbajului tulburat, optimizarea comunicarii, întelegerii si restabilirii relatiilor specific umane. Etimologic, cuvântul logopedie provine din grecescul „logos”, care înseamna cuvânt, si „paideia”, care înseamna educatie. În sens restrâns, logopedia se ocupa cu studierea si dezvoltarea limbajului, cu prevenirea si corectarea tulburarilor acestuia. Din câte se stie, primul care utilizeaza termenul de logopedie este filosoful Socrate (436-388 î.e.n.). În definirea logopediei ca stiinta, o serie de autori pun un accent mai mare pe caracterul ei practic: „o stiinta pedagogica speciala, despre prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire”, „o stiinta despre fiziologia si patologia procesului de întelegere, de comunicare, despre prevenirea si tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul întelegerii si comunicarii”.
Practica logopedica se bazeaza pe cunoasterea particularitatilor psihologice ale formarii si evolutiei limbajului, ale caracteristicilor psihopedagogice ale dezvoltarii psihismului si activitatii educative cu diferite categorii de handicapati, a implicatiilor deprivarii senzoriale si mentale asupra psihologiei individului si limbajului, cunoasterea structurii si organizarii aparatului fonoarticulator, a pozitiei s