Definitia inteligentei


Inteligenta este capacitatea creierului de a întelege usor si repede probleme noi si cu totul nefamiliare. Daca niste oameni care nu stiu nimic despre o anumita activitate (spre exemplu : pescuit) încep deodata sa o practice, fara sa primeasca sfaturi sau indicatii de la alte persoane, atunci cel mai inteligent dintre ei va pricepe mai repede decît ceilalti ceea ce e de priceput în acest domeniu (locatia cea mai avantajoasa, momeala potrivita pentru fiecare tip de peste etc.) Cînd unui matematician i se cere sa rezolve probleme de matematica nu îi este testata inteligenta, întrucît matematica nu reprezinta pentru el “un domeniu nou si nefamiliar”.
O problema poate sa devina familiara în doua moduri :
a) predare. Inteligenta nu se confunda cu cunoasterea. În materie de inteligenta învatatura preluata de la alte persoane (educatia parintilor, materia predata în scoli, metode învatate de la prieteni etc.) nu are nici o relevanta, ci doar aceea deprinsa prin ratiune proprie, descoperirile pe care intelectul le face de unul singur. Este posibil, de exemplu, ca un om sa detina înca de la cinsprezece ani anumite cunostinte, pe care altul le afla abia la douazeci si cinci, si în acelasi timp, acesta din urma sa fie mai inteligent, pentru motivul simplu ca primului i-au fost explicate (a avut cine sa-l îndrume), pe cînd al doilea si-a dat seama de ele singur, a facut “descoperiri”. Omul nu are nevoie de inteligenta pentru a i se explica, ci doar pentru a-si da seama singur, iar materia predata în scoli va contribui la dezvoltarea inteligentei doar în masura în care îl inspira si îl pune pe gînduri pe cel ce o receptioneaza.
b) experienta anterioara. Caracteristica inteligentei fiind aceea ca învata din experienta anterioara, rezulta ca solutia la o anumita problema este înteleasa o singura data în viata : prima data ; ulterior creierul nu face decît sa aplice pentru toate problemele identice sau asemanatoare metoda deja stiuta. Cei care au rezolvat