Despre autism


Definirea termenului

Autismul face parte din categoria vasta a polihandicapurilor, în care includem: surdo-cecitatea, sindroamele deficientei mintale (sindromul Down, oligofrenia fenilpiruvica, idiotia amaurotica, gargoilismul, hipertelorismul, sindromul Turner, cretinismul endemic s.a.)
Termenul de autism (autos (gr.) - însusi) a fost introdus la începutul secolului al XX-lea, de Bleuer, care îl defineste ca pe o „detasare de la realitate, însotita de o predominare a vietii interioare”. Leo Kanner caracterizeaza autistul ca fiind „retras, multumit de sine însusi”. În 1940 acesta organizeaza activitati logopedice cu o grupa de 11 copii autisti, iar în 1943 reuseste sa diferentieze autismul – sindrom comportamental (în toate sferele: actional, verbal, afectiv, cognitiv etc.) prin trasaturile sale specifice, de psihoza, schizofrenie sau handicap mintal.
Cu mult înainte de deschiderea autismului de tip Kanner, în literatura de specialitate sunt consemnate o serie de date cu privire la copii cu comportamente asemanatoare, prin existenta deficitului de comunicare, de socializare, de socializare si de structurare a comportamentelor mature si armonioase:
medicul John Haslan descrie un baiat de 5 ani
medicul Jean Marc Gaspard Itard îl descrie pe baiatul Victor , de 11.12 ani, gasit într-o padure din Franta.


Diagnosticare

În diagnoza autismului pot fi facute confuzii si substituiri cu alte sindroame care, la rândul lor sunt prea putin delimitate în teorie si practica, dar au unele trasaturi asemanatoare sau comune cu autismul. De exemplu, „psihoza infantila”, „encefalopatie infantila”, „tulburari emotionale grave”, „schizofrenie infantila”, „oligofrenie” se refera la fenomene care nu caracterizeaza în totalitate starea corecta de autism, ca entitate distincta.
Lorna Wing afirma ca autismul prezinta un comportament ce poate fi definit cel mai bine.

Dupa DSM III, criteriile de disgnostic pentru autismul de tip Kanner sunt:

Debut înaintea vârstei