Despre inteligenta


Inteligenta este capacitatea creierului uman de a întelege usor si repede probleme noi si nefamiliare. O problema practica sau teoretica devine familiara în urmatoarele moduri :
a) comunicare-predare. Inteligenta nu se confunda cu cunoasterea. Informatia detinuta de o persoana poate avea fie o provenienta externa (comunicarea), fie o sursa interna (intelectul propriu) ; în primul caz este vorba de cunoastere (stiinta), în cel de al doilea – de inteligenta. Comunicarea prin intermediul limbajului face posibila transmiterea informatiilor între fiintele umane, însa informatia dobîndita pe aceasta cale (este vorba despre “învatatura” preluata de la alte persoane : educatia parintilor, materia predata în scoli, literatura de specialitate, tehnici sau metode deprinse de la prieteni sau cunoscuti etc.) nu reprezinta inteligenta. Reprezinta inteligenta numai concluziile dobîndite prin ratiune proprie, descoperirile pe care intelectul le face “de unul singur”. (Motivul este unul simplu : în cazul cunoasterii este vorba despre judecata altor persoane – comunicata .) Spre exemplu, un copil poate sa faca el însusi descoperiri despre lume si sa detina informatii ce nu i-au fost comunicate (“lebada e ruda cu gîsca” “t si s formeaza c” etc.) În practica, inteligenta reprezinta un procent infim al cunoasterii, cea mai mare parte a informatiilor detinute de o persoana fiind dobîndite pe calea comunicarii.
b) memorie (experienta anterioara). Caracteristica inteligentei fiind aceea ca învata din experienta anterioara, rezulta ca inteligenta este solicitata numai atunci cînd persoana se întîlneste pentru prima data în decursul vietii cu o anumita problema ; memoria va permite aplicarea în viitor a solutiei învatate la toate problemele identice sau asemanatoare. Aceia care au solutionat o anumita problema, nu mai au ulterior nici o dificultate în a rezolva probleme identice sau asemanatoare ; o problema practica sau teoretica solicita inteligenta numai atunci cînd