DESPRE JOC SI JOACA



Din punct de vedere istoric, radacinile jocului se pierd în negura timpurilor. În opinia lui Johan Huizinga, „jocul este mai vechi decât cultura, pentru ca notiunea de cultura, oricât de incomplet ar fi ea definita, presupune în orice caz o societate omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om ca sa le învete sa se joace. Ba chiar se poate afirma, fara risc, ca civilizatia omeneasca nu a adaugat nici o caracteristica esentiala notiunii generale”.
Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de moduri. În general, acest termen denumeste „actiunea de a (se) juca”, o „activitate distractiva practicata din placere, mai ales de catre copii”. Conform „Dictionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu fortele potrivnice (jocurile razboinice), cu sine (cu propria frica, slabiciune, îndoiala etc.)”. Dupa Roger Caillois, el este „nu numai activitatea specifica pe care o denumeste, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activitatii respective, sau functionarii unui ansamblu complex”. În opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezinta o „exersare artificiala a energiilor. Este o forma de socializare, în care individul se construieste pe sine din interior, dar fiind o fiinta sociala”.
Jocurile cunosc un numar impresionant de clasificari. În primul rând, jocul se adreseaza sferei fizice sau celei intelectuale. Activitatile ludice pot fi diferentiate în functie de vârsta, sexul si cultura jucatorilor. Dupa vârsta, ele sunt de copii si de adulti. Ca grad de implicare, jocurile sunt competitive, de spectacol sau de risc. Luând în consideratie aria culturala, avem jocuri stiintifice, filosofice si teoretic – culturale. Din ultima categorie se remarca cele de creatie, de conversatie, de retorism si de limbaj. O alta clasificare tine cont de momentul si locul desfasurarii jocului: diurn sau nocturn, pu