MOTIVATIE
SI
ÎNVATARE

















În sensul ei general, notiunea de motivatie, introdusa în psihologie la începutul secolului XX, desemneaza aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman. Ea este definita ca „o stare de disociatie si de tensiune care pune organismul în miscare pâna ce ajunge la reducerea tensiunii si regasirea integritatii sale”.
Prin urmare, nu putem vorbi de existenta unor motive ca forte dinamice numai prin ele însele, ci totdeauna în relatie cu obiectele, rezultatele, situatiile care le satisfac si cerintele carora le corespund, reflectate în mintea omului sub forma de imagini, idei, convingeri, aspiratii.
Dat fiind faptul ca motivul este rezultatul unui proces de reflectare, de constientizare a unei necesitati (înnascute sau dobândite), în interactiune cu mijloacele de satisfacere a ei, totdeauna motivul, motivatia va fi de natura interna, intrinseca individului. Existenta acestor relatii creeaza conditiile interne necesare care determina si sustin activitatea omului, asigurând astfel dinamica comportamentului sau.
În activitatea de învatare individul este supus influentei unui sistem larg de stimuli materiali si sociali (spirituali) care intervin în procesul motivarii acestor activitati.
Între motivul si scopul învatarii elevilor se stabilesc relatii multiple si foarte complexe. Astfel, în general, scopul este subordonat motivului si, odata fixat, întareste motivatia care l-a determinat. De cele mai multe ori însa, în învatarea scolara scopurile sunt fixate din exterior, de catre profesori, parinti (mai ales la vârstele mai mici) sub forma unor cerinte care devin sarcini pentru elevi. Problema care se pune este ca elevii sa-si asume aceste sarcini, sa si le constientizeze (proces realizat cu ajutorul functiilor cognitive), acceptându-le ca si când ar fi propriile lor scopuri. Aceasta înseamna ca ele trebuie sa corespunda unei motivatii ce tine de natura interna a personalitatii. Daca scopurile fixate de altii