În primele zile ale dezvoltării, situaţia zigotului şi a “tânărului embrion” poate fi asemuită cu aceea a unei mingi, întâi pline, pe urmă goală, care se deplasează, pluteşte în lichidele secretate de trompă şi uter. Am mai amintit că, în privinţa acestei perioade, cunoştinţele noastre concrete, directe, sunt încă la începutul începuturilor (mai ales la om, la care anumite stadii timpurii de dezvoltare nici măcar nu au fost văzute vreodată!).
Nu ştim practic încă nimic despre aceste prime şapte zile ale vieţii, săptămână care, după toate aparenţele, este hotărâtoare pentru soarta embrionului.
Totuşi studiile din ce în ce mai ample privind dezvoltarea dinaintea implantării a embrionilor la diferite mamifere permit să se presupună că şi la om, schimbul de substanţe, accesul factorilor nutritivi, al oxigenului etc. la celulele embrionare se realizează prin difuziune, direct în lichidele biologice înconjurătoare, prin membranele celulare, respectiv prin peretele celular al glastocistului.
Trofoblastul intră în contact direct, intim, cu ţesuturile materne, cu sângele matern. În această fază a formării foiţelor embrionare şi a primelor rudimente de organe, embrionul primeşte prin intermediul trofoblastului şi al celorlalte formaţiuni extraembrionare, diferite substanţe din sângele matern, din mucoasa”pregătită” pentru adăpostirea lui.
Adevarata legătură dintre organismul matern şi embrion începe odată cu dezvoltarea placentei, a acestui organ “hibrid”, unic în felul lui, constituit din ţesuturi materne şi din ţesuturi cu origine embrionară respectiv fetală.