SPECIFICUL ACTIVITATII PSIHICE
LA DEFICIENTUL MINTAL, COMPARATIV CU NORMALUL

Deficienta mintala se refera la fenomenul lezarii organice si/sau al afectarii functionale a SNC, cu consecinte negative asupra procesului maturizarii, al dezvoltarii sub diferite aspecte la individul în cauza.
Handicapul mintal reprezinta dezavantajul pe care deficienta îl creeaza în planul relatiilor adaptative si de integrare a individului în mediul social caruia îi apartine.
Al. Rosca (1936) defineste deficienta mintala ca „o stare de potentialitate restrânsa sau o oprire a dezvoltarii cerebrale, în urma careia persoana atinsa este incapabila, la maturitate, sa se adapteze la mediul sau, la cerintele comunitatii, în asa fel încât sa-si poata mentine existenta fara supraveghere si sprijin extern ”.
E. A. Doll (1941) arata ca deficienta mintala reprezinta o stare de subnormalitate mintala ca urmare a unei opriri a dezvoltarii, de origine constitutionala, având un caracter esentialmente incurabil, concretizându-se într-o stare de incapacitate sociala ce se constata la maturitate.
Ponderea pe care o ocupa deficienta mintala în cadrul populatiei infantile este apreciata de unii autori (Arcan si Ciumageanu, 1980 si I. Drutu, 1995) ca fiind 4%, iar de altii (I. Strachinaru, 1994) de 5%.
Deficientii mintal reprezinta 50% din totalul deficientilor, de 15 ori mai numerosi decât surdomutii si de 35 de ori mai numerosi decât nevazatorii.
Referitor la frecventa în populatia infantila a copiilor cu deficienta mintala, în literatura de specialitate se remarca faptul ca aceasta este inegal raspândita de-a lungul anilor de scolarizare, existând o dinamica ascendenta dinspre clasele mici spre cele mari. La nivelul prescolaritatii, proportia este redusa, evidente fiind doar cazurile de deficienta severa/ profunda. În debutul scolaritatii, apar vizibile si cazurile de deficienta mintala medie. În clasele primare este decelata deficienta mintala usoara, iar intelectul liminar se reliefeaza în momen