Caracterul popular al psalmilor lui Dosoftei


Literatura româna veche priveste cartile religioase prin prisma rolului lor în unificarea limbii literare sau a eventualelor influente ale ereziilor si devierilor de la dogma întru stimularea scrisului în limba româna. Or, necasara si importanta ar fi si urmarirea în circulatia lor folclorica si liniara felului în care acestea reintra în schemele esentiale pentru a primi alte elemente specifice.
Pornind de la aceasta necesara interpretare ne vom pune întrebarea: Care a fost destinul “Psaltirii în versuri” a lui Dosoftei ? A intuit oare Dosoftei spiritul poporului român care nu preia decât ceea ce simte ca este al sau ? Are “Psaltirea în versuri” un pronuntat caracter popular ? Raspunsul îl vom gasi în cercetarea evolutiei cartii în mediul sau folcloric si în observarea specificitatii sale.
“Psaltirea” (1673) a fost ceruta, cautata pe un spatiu însemnat, obiect adesea al unor tranzactii, ori al transmiterilor prin testamente. A cunoscut o circulatie manuscrisa însemnata, în parte ori în întregime, pâna catre secolul al XIX-lea, stârnind chiar ambitii ce tinteau “ameliorarea” textului lui Dosoftei cum este cazul lui Cupcea Elizius. În întregime, “Psaltirea în versuri” o gasim în doua copii aflate azi la B.A.R. mssele nr. 543 si 133. Copistul codicelui nr. 543, care poate fi una si aceeasi persoana cu cel care a suportat financiar operatia, adica Neonil, Staret al Manastirilor Neamtul si Secul, declara ca a fost îndrumat la lucru de asemanarea pe care a constatat-o între unele colinde si cântece de stea (pe care le transcrie la sfârsit) si unele stiluri ale lui Dosoftei. “Dintru aceasta, luându-mi pricina – zice el – am prescris toata “Psaltirea” si la sfârsit am alaturat si aceste cântari, numai pentru versul lor acel vechi ce se obicinuia a se cânta prin bisericile Molodaviei”. Asemanarea identificata de chir Neonil era chiar una reala. Câtiva dintre psalmii lui Dosoftei – 46, 48, 94, si 96 cu deosebire – au iesit din p