“Psalmul – colind” sau
“Caracterul popular al psalmilor lui Dosoftei”
Literatura româna veche priveste cartile religioase prin prisma rolului lor în unificarea limbii literare sau a eventualelor influente ale ereziilor si devierilor de la dogma întru stimularea scrisului în limba româna. Or, necasara si importanta ar fi si urmarirea în circulatia lor folclorica si liniara felului în care acestea reintra în schemele esentiale pentru a primi alte elemente specifice.
Pornind de la aceasta necesara interpretare ne vom pune întrebarea: Care a fost destinul “Psaltirii în versuri” a lui Dosoftei ? A intuit oare Dosoftei spiritul poporului român care nu preia decât ceea ce simte ca este al sau ? Are “Psaltirea în versuri” un pronuntat caracter popular ? Raspunsul îl vom gasi în cercetarea evolutiei cartii în mediul sau folcloric si în observarea specificitatii sale.
“Psaltirea” (1673) a fost ceruta, cautata pe un spatiu însemnat, obiect adesea al unor tranzactii, ori al transmiterilor prin testamente. A cunoscut o circulatie manuscrisa însemnata, în parte ori în întregime, pâna catre secolul al XIX-lea, stârnind chiar ambitii ce tinteau “ameliorarea” textului lui Dosoftei cum este cazul lui Cupcea Elizius. În întregime, “Psaltirea în versuri” o gasim în doua copii aflate azi la B.A.R. mssele nr. 543 si 133. Copistul codicelui nr. 543, care poate fi una si aceeasi persoana cu cel care a suportat financiar operatia, adica Neonil, Staret al Manastirilor Neamtul si Secul, declara ca a fost îndrumat la lucru de asemanarea pe care a constatat-o între unele colinde si cântece de stea (pe care le transcrie la sfârsit) si unele stiluri ale lui Dosoftei. “Dintru aceasta, luându-mi pricina – zice el – am prescris toata “Psaltirea” si la sfârsit am alaturat si aceste cântari, numai pentru versul lor acel vechi ce se obicinuia a se cânta prin bisericile Molodaviei”. Asemanarea identificata de chir Neonil era chiar una reala. Câtiva dintre psalmii lui Dosoftei – 46, 48, 94, si 96 cu deosebire – au iesit din pagina cartii si au intrat în oralitate (în forme usor modificate) devenind cântece de stea si colinde. Îi culegea Anton Pann în 1830 (“versuri muzicesti ce sa cânta la Nasterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos si alte sarbatori ale omului”), vor figura apoi în toate cartile ce aduna productii de acest fel în ultima parte a veacului al XIX-lea si începutul secolului XX. Psalmii asezati pe muzica si cântati, într-o vreme, la diferite praznice bisericesti, au fost introdusi de dascalii de pe vremuri în scolile din preajma bisericilor si astfel, prin copii, vechile imnuri de slava religioase au patruns mai departe în colindele de Craciun. Opera lui Dosoftei a avut insa o raspândire mai larga decât ne putem închipui pâna acum, chiar si în Ardeal. Într-un manuscript copiat la Ibasfalau, în 1758, gasim alaturi de cântecele de stea înca doi psalmi, care lipsesc din colectia lui Anton Pann: al 46-lea “Domnul este tare, laudat si mare” si al 47-lea “La apa Vavilonului, acolo sezum si plânsem”. Împreuna cu alte cântece de stea, psalmii lui Dosoftei au intrat si ei în structura Vicleimului. Atfel cântecul pe care îl cânta trupa la încheierea partii a treia: “Domnul statu craiu-n tara” este psalmul nr. 96 al lui Dosoftei si încheierea “Veniti cu totii dimpreuna sa ne facem voie buna” este psalmul 94.
Autonomizarea psalmilor versificati de Dosoftei începuse demult. Manuscrisele ardelenesti cuprinzând stihuri religioase îi includ înca din veacul al XVIII-lea, succedând unor selectii de felul celei operate pe la 1700, de popa Avraam “ot Cioara”, copist al unui sbornic în care au facut loc mai multor psalmi din colectia lui Dosoftei si lista copiilor transilvanene ar putea fi confirmata.
Urmarind aceasta considerabila preluare a psalmilor lui Dosoftei în spatiul folcloric vom încerca sa demonstra ce a determinat accceptarea “Psaltirii în versuri” ca o opera ce poate fi clasificata în cadrul categoriei “cartilor populare”.
Se stie ca unul din caracterele cartilor populare, asa cum apare precizat în secolul al XVIII-lea în numeroase predoslovii, însa << eticesc si de zabava >>. “Eticesc” înseamna ca instructia era îndreptata în primul rând spre educatia morala a individului dar nu se reducea la atât. Din acest punct de vedere, caracterul popular al “Psaltirii” este lesne de demonstrat, cartea fiind în sine un adevarat monument eticesc-religios. Dosoftei veghease la pazirea normei ortodoxe, aducând-o pe “întalesul” credinciosilor români. “A înfatisat asa << Psaltirea >>, pentru orice satean, pentru orice minte, oricât de umila care se doreste aproape de Dumnezeu” si implicit de etica morala (cum aprecia Nicolae Iorga).
“Si direptului senina
Îi va straluci lumina,
Veselie si cununa
Celor cu inima buna”
(Psalmul 96)
Pe lânga caracterul “eticesc si de zabava”, caracterul poporan mai include doua laturi: cea referitoare la soc...