Iubirea Mistica în opera poetica a Zoricai Latcu-Teodosia
„Iubirea mea, Tu, crinul meu de foc”
Poezia religioasa este o forma concreta de comunicare a omului modern/postmodern cu Dumnezeu. Prea putini poeti contemporani reusesc însa sa realizeze aceasta comunicare astfel încât limbajul divin sa fie transpus în versuri de mare forta artistica. Poezia religioasa mentine omul în relatie cu Dumnezeu, în comuniune. Nu numai poetul, cel care scrie, realizeaza aceasta, ci si cel care citeste poezia religioasa. În aceasta consta de fapt marea bogatie a textelor de inspiratie crestina, fiindca ele reusesc sa transfigureze sufletul omului, sa îl ridice la rangul de împreuna-lucrator cu Dumnezeu la frumusetea lumii.
Poezia Zoricai Latcu Teodosia este prea putin cunoscuta cititorilor, de-abia în anul 2000 reusindu-se publicarea unui volum de opere, majoritatea textelor fiind pastrate la Biblioteca ASTRA din Sibiu. Nascuta la 17 martie 1917, Zorica Latcu a urmat liceul la Brasov, apoi Facultatea de Filologie, sectia filologie clasica – limba greaca si latina, si filologie moderna – limba si literatura franceza, din Cluj-Napoca. A fost preparator universitar la Institutul Român de Lingvistica si a colaborat la realizarea Dictionarului Limbii Române al Academiei. Zorica Latcu a debutat în paginile revistei „Gândirea” de la Cluj, în anul 1941, cu „Epitafuri antice”. În timpul vietii a publicat trei volume de versuri: „Insula Alba”, „Osana Luminii”, „Poemele Iubirii”. În anul 1948 a intrat în viata monahala, cu numele Teodosia, iar pâna în 1990 (când s-a stins din viata, la 8 august) a mai scris patru volume de poezii, pastrate în manuscris la ASTRA din Sibiu: „Icoane pentru paraclis”, „Din pribegie”, „Pentru neamul meu”, „Gradina Doamnei si alte poezii”. Desi a suferit oprimarile comunismului, nu a renuntat la convingerile religioase, scriind mereu si facând traduceri din operele patristice ale lui Origen si Sfântul Grigorie de Nyssa. De asemenea, a tradus partial din Imnele si Cuvântarile lui Simion Noul Teolog.
Opera poetica a Zoricai Latcu depaseste într-un anume fel cadrul traditional al poeziei religioase românesti. Ea nu se revendica de la nici un mare poet român. Poezia ei nu este nici cautare febrila sau tagada a divinitatii, precum la Arghezi, nici panteista, ca la Blaga, nici traditionalista, ca la Voiculescu, nici ca poezia lui Ioan Alexandru. Profund originala, poezia Zoricai Latcu completeaza si îmbogateste patrimoniul liricii noastre religioase cu texte de o rara frumusete si armonie, de o sensibilitate peste limitele firii. Desi apartine curentului gândirist initiat de Nichifor Crainic, poeta se detaseaza de acesta, sesizându-se usor în
textele ei o viziune poetica profund teologica. Predomina în textele poetei o religiozitate aparte, specifica doar marilor creatori, capabili sa transpuna în versuri Iubirea lui Dumnezeu. De aceea, poezia Zoricai Latcu poate fi analizata din perspectiva acestui aspect ascetico-mistic, în ciuda faptului ca trebuie sa fim rezervati în analiza unei asemenea teme. Dar aspectul mistic trebuie acceptat atunci când te îmbogatesti sufleteste lecturând poeziile Zoricai Latcu. Mai ales pentru ca, eu cred asta, poezia ei si-a împlinit menirea: a îndumnezeit lumea, l-a adus pe Dumnezeu în sufletul nostru si ne-a învatat cum sa-L vedem si sa-L iubim. Mai mare lucru decât acesta cine poate sa faca?
Temele mari ale volumelor Zoricai Latcu acopera întreaga sfera a religiosului: relatia omului cu Dumnezeu, convorbirea cu Dumnezeu, rugaciunea, definirea rugaciunii, a poeziei izvorâta din rugaciune, raportul mire-mireasa specific viziunii crestine, toate culminând sublim în Iubirea revelata care este Însusi Dumnezeu.
Asa cum sustine si pr.dr. Dumitru Staniloae, mistica si ascetica nu sunt doar vocatii monahale, ele reprezinta modalitati de câstigare a mântuirii, si nu oricum ci prin îndumnezeirea sufletului omenesc. Maica Teodosia s-a regasit în poezie cautându-l permanent pe Dumnezeu. Numai o cautare febrila, ascetica, poate sa învinga patimile, pacatele, ca sa ajunga la dobândirea virtutilor si la acel fel de traire prin Dumnezeu, traire pe care o numim mistica. Aceasta culmineaza îndeosebi în nepatimire, eliberare totala de patimi, purificare, iluminare, desavârsire. Iar Zorica Latcu a ajuns la acest fel de traire, singurul care te pune în relatie cu Dumnezeu si ti-L descopera pe Dumnezeu, astfel încât, prin poezie, prin vers de foc, sa-L faci cunoscut lumii întregi.
Primul volum de versuri, Insula Alba, poate fi plasat sub zodia cautarii drumului poetic prin revelarea Cuvântului. Epitafurile antice sunt elocvente în acest sens, influenta poeziei mitice a antichitatii, probabil si datorata studiilor de filologie clasica, simtindu-se pregnant. Textele sunt adevarate monologuri lirice cu personaje antice, reluând mituri stravechi, simboluri ale unei lumi apuse: Melissa catre Diodor, Catre Melampus, Torcatoarea, Athenian...