PIETATEA IN SECOLELE XIX-XX
 
Spre sfîrsitul sec. al XIX-lea si la începutul secolului nostru, din pietatea Bisericii, cinci sînt aspectele ce trebuiesc scoase în evidenta: a. pietatea antijansenista, b. pietatea euharistica (comuniunea frecventa, primirea Euharestiei de catre copiii ajunsi la uzul ratiunii, congresele euharistice începînd cu 1881), c. dezvoltarea miscarii liturgice, d. un nou model al preotului, nu atît un administrator sau un supus al laicilor, cît mai mult un pastor al sufletelor, e. noul rol al laicilor în viata Bisericii.
 
Pietatea antijansenista. In primul rînd, este depasit rigorismul moral, recunoscut fiind în mod oficial "probabilismul", doctrina morala atît de combatuta de jansenisti si de B. Pascal în "Provincialele" sale. Sistemul probabilist este expus de Sf. Alfons de Liguori (1696-1787) si promovat de iezuiti. In practica, dispare obiceiul de a nega dezlegarea pentru cei ce recad mereu în aceleasi pacate si se considera suficiente pentru dezlegare semne deosebite de cainta pentru pacate, pentru ca la sfîrsit sa se considere ca suficient însusi faptul de a veni la spovada.
O devotiune deosebita este cea catre Inima lui Isus. In 1856, aceasta devotiune este propusa pentru întreaga Biserica, în special datorita insistentelor franciscanilor si în pofida aspectelor nationaliste ce se repeta (înainte si dupa 1870, francezii încredinteaza Inimii Preasfinte victoria asupra dusmanilor; în timpul primului razboi mondial, se repeta acelasi lucru în Franta si Italia). In aceasta devotiune, la început prevaleaza aspectul reparator, apoi cel social (în Inima lui Isus, credinciosii gasesc forta de a se opune laicismului). In enciclica lui Pius al XII-lea Haurietis aquas (1956, redactor: K. Rahner?) este evidentiata mai mult iubirea umano-divina a lui Isus si sînt aprofundate bazele biblice ale devotiunii. Se raspîndeste apoi consacrarea catre aceasta Inima a familiilor si a persoanelor, generalizîndu-se practica celor "noua vineri", cu promisiunile divine pentru cei ce le urmeaza.
Devotiunea catre Sf. Fecioara Maria se dezvolta datorita promulgarii dogmei Neprihanitei Zamisliri (1854), a aparitiilor de la Lourdes (1858), ca si a îndemnurilor repetate ale papilor pentru ca toti catolicii sa se roage Rozariul, facînd din el o practica comuna a familiilor. Alaturi de acestei devotiuni principale sînt multe altele, în cinstea diferitilor sfinti, toate împreuna formînd acel cadru al pietatii populare, calda si emotiva, uneori putin exterioara, dar care hraneste din plin sufletele crestine si le da elanul si forta necesara pentru a se opune laicismului ce începea sa erodeze solul crestin.
 
Reforma euharistica. In secolul al XVIII-lea se insista prea mult asupra fricii reverentiale fata de Isus din sfînta taina a altarului. In cel urmator, Pius al IX-lea deschide calea împartasaniei dese, al carei punct de referinta îl reprezinta pontificatul lui Pius al X-lea. Decretul Sacra Tridentina Synodus (22.12.1905) raspunde unei necesitati de clarificare a disputelor anterioare, începute cu De la fréquente communion (1643) a lui Arnauld. Decretul de împarte în trei: o premisa în care se afirma ca Euharestia nu este atît un premiu pentru sfinti cît mai mult un remediu adus fragilitatii umane; o parte istorica care ne aminteste împartasania duminicala a primilor crestini, raceala jansenista si interventiile lui Inocentiu al XI-lea (DS 2090-2095) si ale lui Alexandru al VIII-lea (DS 2323). A treia parte traseaza anumite linii directoare: pentru a primi zilnic Impartasania se cere starea de har sfintitor si intentia dreapta (DS 3379). Confesorul nu poate obstacula primirea zilnica a Euharestiei de catre cei ce îndeplinesc aceste conditii. Decretul Quam Singulari (8 august 1910), redactat la interventia personala a papei, reia în mare parte ideile prezentate anterior. In practica, spovada si împartasania sînt fixate pentru copiii de sapte ani, adica atunci cînd sînt capabili sa distinga între pîine si sacramentul Euharestiei. In anii ce urmeaza, atît din dispozitiile si îndemnurile papilor, cît si prin congresele euharistice, împartasania deasa devine o practica comuna a întregii Biserici.
 
Reforma liturgica. Unul din principalii promotori este dom Guéranger, autorul a doua opere monumentale: Institutions liturgiques (1840-1851), o istorie a liturgiei ce se oprese la volumul al treilea, si mai ales L'Année liturgique, în 14 volume, opera ce da pietatii un solid fundament liturgic. In Germania, aceasta lucrare este raspîndita de benedictinul din Beuron, Maurus Wolter. In domeniul muzicii sacre, alaturi de cîntul gregorian, diferite asociatii ceciliene promoveaza cîntece facile, de multe ori de inspiratie populara.
Din motive pastorale, Pius al X-lea intervine printr-un motu proprio în sarbatoarea sfintei Cecilia din anul 1903, interventie care constituie Magna Charta a miscarii liturgice. Ideile de baza sînt: Roma trebuie sa reprezinte u...