VENERAREA ICOANELOR SI MISCAREA ICONOCLASTA


Criza grava provocata de iconoclasm (secolele VIII-IX) a avut multiple cauze : politice, sociale si teologice. Urmand interzicerea din Decalog, crestinii din primele doua secole nu si-au faurit imagini. Dar in Imperiul de Rasarit, interdictia este ignorata incepand din secolul al III-lea, cand o iconografie religioasa(figuri sau scene inspirate din Scriptura) isi face aparitia in cimitirele sau lacasurile unde se adunau credinciosii. Aceasta inovatie urmeaza indeaproape cultului moastelor. In secolele IV si V imaginile se multiplica si cinstirea lor se accentueaza. Tot in aceste doua secole se precizeaza critica si apararea icoanelor. Principalul argument al iconografilor era functia pedagogica - in special pentru nestiutorii de carte – si virtutile sfintitoare ale imaginilor. Abia spre sfirsitul secolului al VI – lea si in cursul secolului al VII – lea imaginile devin obiect de devotiune si cult, in biserici precum si in locuinte. Lumea se ruga, se prosterna in fata icoanelor; oamenii le sarutau, le purtau in procesiuni. In aceasta perioada vedem marindu-se numarul icoanelor miraculoase – izvor de forta supranaturala – car ocroteau cetatile, palatele, armatele. Intre cele mai celebre era icoana infatisand chipul lui Hristos din cetatea Edessa socotita in stare sa respinga atacul armatelor persane, sau imaginea lui Hristos zugravita deasupra marii porti in bronz de la palatul imperial din Constantinopol, a carei distrugere, in 727, va marca debutul iconoclasmului.
Asa cum remarca Ernst Kitzinger, aceasta credinta in puterea supranaturala a imaginilor, presupunind o anume continuitate intre imagine si persoana pe care o reprezinta, este trasatura cea mai importanta a cultului icoanelor in secolele al VI – lea si al VII – lea. Icoana este “o extensie, un organ al divinitatii insasi”.
Cultul imaginilor a fost interzis official de imparatul Constantin al V – lea, in 726, si anatemizat de Sinodul iconoclast de la Const