VIATA CONSACRATA IN SEC. AL XIX-lea
 
 
Extindere. Fondarea a numeroase congregatii (nu ordine), în special feminine (numai în Italia sînt fondate 183, comparativ cu 43 de congregatii fondate în secolele XVI-XVIII), reprezinta o caracteristica a Bisericii universale, în special a celei europene. Aceasta ne arata vitalitatea Bisericii din aceasta perioada, din care motiv sec. al XIX-lea poate fi comparat cu secolele XIII-XV. Noile congregatii reprezinta un raspuns catolic dat laicizarii acestui secol, raspuns articulat în trei directii: asistenta sanitara (spitale, orfelinate si alte institutii asemanatoare), învatamînt (scoli si asociatii) si misiuni. Unele congregatii îsi au originile tocmai în zilele dureroase ale revolutiei franceze, cînd Biserica este lovita în structurile sale fundamentale, luîndu-i-se în parte posibilitatea unui apostolat activ în rîndul maselor. Acum este abandonata legea papei Pius al V-lea (1566-1572), Circa pastoralis, care unea viata consacrata feminina cu clauzura, femeia consacrata intrînd în spitale si scoli. Insa abia în 1900, papa Leon al XIII-lea (Condita a Christo) va recunoaste acestor "asociatii pioase" caracterul de congregatii religioase.
 
Criza. Pe de alta parte, acum se observa o criza a vechilor institute si ordine religioase, cu exceptia pasionistilor, lazaristilor si iezuitilor. Aceasta criza, care înseamna o scadere a numarului vocatiilor si o lipsa de traire crestina autentica, îsi are vechi si multiple radacini: legaturile nesanatoase si neadecvate cu puterile temporale, tensiunile politice si cele din interiorul ordinelor, contactele frecvente cu familia (un anumit "nepotism"), alegerea pripita a candidatilor, slaba pregatire intelectuala, si altele.
 
Reforme. In pofida atacurilor fortelor liberale, papa Pius al IX-lea s-a angajat profund în reînnoirea vietii consacrate. Dupa abia noua luni de pontificat, el instituie "Congregatia despre starea regularilor". Pentru a depasi imobilismul unor organe deja existente, p