ALEGORIA LUCEAFARULUI
- studiu critic -
Legendele Luceafarului
Geniul lui Eminescu este vazut ca înaltându-se în lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atentia iubitorilor de arta frumoasa. Rasuntetul se explica prin faptul ca poezia este o alegorie a nefericirii pamântesti a poetului si aceasta a fost scrisa cu putin înainte ca poetul sa intre în prima faza a bolii sale mintale.
G.Calinescu considera ca Luceafarul nu avea asa un mare rasunet fara opera completa a lui Eminescu. El considera Luceafarul vârful operei eminesciene spre care ne urcam citind creatiile mai mici.
Din toate acestea se desprinde o idee centrala confirmata de toti criticii prin care este considerata ca întreaga creatie eminesciana contine motivul luceafarului.
Poezia Luceafarul s-a nascut în noaptea unei mari dureri din dragostea lui Eminescu pentru Viorica Micle. Acest lucru a fost confirmat de Eminescu lui Maiorescu care la rândul lui a transmis aceasta inforamtie lui I. Al. Bratescu-Voinesti.
Ideia geniului nemuritor este veche în gândirea poetului. Pe masura ce el intra tot mai mult în conflict cu oamenii vremii el teoretizeaza distantarea geniului de societate.
Hyperion, demonic
Eminescu n-a staruit asupra dramei umane din Frumoasa fara corp pentru ca solutia a dat-o în Legendele Luceafarului: zmeul care simbolizeaza pamântescul se resemneaza în lumea nemuritoare.
În spiritul romantismului german, Eminescu, va interpreta basmul Fata în gradina de aur astfel ca Hyperion devine simbol al demonicului, al geniului ispitit de chemarea iubirii pamântesti.
În studiul lui I. Jura Mitul în poezia lui Eminescu se demonstreaza ca Eminescu gândea mitic si nu filosofic prin faptul ca zmeul din poveste nu poate sa fie un “zburator”, ci ca este vorba despre un mit antic: cel al rapirii unui pamântean de catre zeul infernului.
Eminescu vedea geniul ca si romanticii germani. Geniul era o fiinta capabila sa treaca de limitele lumesti si sa-si creeze o lume a lor.
Un cercetator al titanismului V. Cerny observa ca titanii moderni s-au revoltat contra cerului ca si cei antici dar ca nu au vrut sa ia locul zeilor ci doar sa fie oameni cu libertate deplina. Titanii se considera inspirati, ca si poetii în antichitate, erau mândrii de suferintele lor, aveau aratarea razvratitului, demonica, infernala, pentru ca ei în lupta contra dumnezeirii erau gata sa renunte la ce oamenii considera ca au cel mai de pret: sufletul.
Eminescu a procedat ca un titan înca de la prelucrarea motivelor din folclorul românesc facând din Saramis un titan revoltat împotriva divinitatii si facând din zmeul din poveste, simbol al raului, un simbol al geniului creator.
Pentru Eminescu demonul, ca voce interioara omului, va actiona ca titan în mersul societatii aratându-si geniul prin nazuinta spre o frumusete superioara.
Dubla înfatisare a lui Hyperion: înger-demon ne duce la o contradictie a firii lui care este o parte creatoare si alta distrugatoare ca si demonicul lui Goethe.
Drama Luceafarului începe din momentul în care el nu poate renunta la nemurire datorita iubirii.
Luceafarul nemuritor
Convingerea pesimismului lui Eminescu a fost prima oara teoretizata de critica lui Maiorescu.
Întelesul alegoric dat de Eminescu legendei Luceafarul este acela al asemanarii soartei zmeului din poveste cu soarta geniului. Astfel este perceput în zilele noastre când înca auzim chemarea Luceafarului nemuritor.
BIBLIOGRAFIE
M.Eminescu I.Creanga Studii, Timisoara, Editura Universitatea din Timisoara, 1965
Eminescu, Mihai, Poezii, Bucuresti, Editura Pentru Literatura, 1965
...