ROMAN ADRIAN NICOLAE
CLASA A XII-A, GRUP SCOLAR INDUSTRIAL ANINA
ARIVISTUL ÎN LITERATURA ROMÂNA
Tipul arivistului este întruchipat în literatura universala de personajele lui Stendahl (Julien Sorel), Balzac (Rastignac) sau Dickens (Uriah Heep). Desi figuri de arivisti apar sporadic si în literatura mai veche, tipul ca atare se constituie cu deosebire în proza si dramaturgia secolului al XIX-lea, faptul datorându-se conditiilor sociale favorabile care deschid drumul parvenirii unor oameni energici, întreprinzatori si de obicei lipsiti de scrupule, care reusesc sa dobândeasca averi si un statut social superior celei de la care au pornit. Acestia sunt arivistii, al caror nume generic provine de la verbul din limba franceza „arriver”, care înseamna „a ajunge”. Daca arivistii sunt cei care se straduiesc sa urce scara sociala, odata ajunsi la tinta ei devin parveniti. În literatura româna, arivistul i-a preocupat pe multi dintre scriitorii nostri de marca, acestia creând prin maiestria condeiului lor personaje de o certa valoare literara, cum ar fi: Stanica Ratiu (George Calinescu, Enigma Otiliei), Dinu Paturica (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi), Tanase Scatiu (Duiliu Zamfirescu, Viata la tara), Lica Trubadurul (Hortensia Papadad-Bengescu, Concert din muzica de Bach), Gore Pirgu (Mateiu Caragiale, Craii de curtea veche) sau Stavrache (Ion Luca Caragiale, În vreme de razboi).
Primul aspect pe care îl vom urmari în caracterizarea acestor personaje este situatia materiala în care se gaseste arivistul de-a lungul operei. Astfel Tanase Scatiu este înca de la începutul romanului arendasul îmbogatit: avea casele cele mai frumoase din târg, cumparate de ocazie de la un boier scapatat, fiind si deputat în doua legislaturi si ales pentru a treia la Senat. Având spatele asigurat actiunile sale ulterioare vor pune în evidenta caracterul sau odios. Acest caracter este pedepsit în final prin uciderea sa de catre tarani. Un alt personaj care moare în final este Dinu Paturica, care si-a gasit sfârsitul într-o ocna parasita. Paturica este genul de persoana care încearca de-a lungul întregului roman sa urce o noua treapta pe scara parvenirii. Astfel la început el era „îmbracat cu un anteriu de samagea rupt în spate”, fapt care vorbeste de la sine de saracia sa, însa de la camera de ciubucciu care avea un pat de scânduri si o patura, el trece la camera de vataf care are „doua paturi turcesti peste care puse saltele de lâna acoperite cu chilimuri de Idirne, pe perete atârna un covor de Brussa”. Dând dovada de o ambitie nemasurata, el viseaza, dupa ce obtine rangul de mare stolnic si „functiunea ispravniciei de straini”, sa ajunga pâna în vârful piramidei sociale, caci ce folos ar fi avut avutia pentru dânsul, daca i-ar fi lipsit acea pozitiune sociala, care ar fi putut sa-i deschida usile boierilor celor mari si sa-l faca egal cu dânsii”. Orgoliul si vanitatea nemasurata îl fac sa viseze obtinerea puterii politice, a celor mai multe demnitati ale tarii, râvnind, mânat de aspiratiile sale nelimitate, la functia de caimacan al Craiovei si chiar sa fie domn.
În opozitie cu cei doi se afla Stanica Ratiu si Lica Trubadurul a caror efort de parvenire este recompensat doar în final. Stanica este un avocat fara procese, a carui energie, febrilitate nu se consuma în munca, el circula în deferite medii, afla, stie totul, asteapta „ceva” care sa-i modifice modul de viata peste noapte, sa-l îmbogateasca. Acest „ceva” care îi va modifica existenta îl întrezareste în averea mosului Costache, caruia furându-i banii îi provoaca moartea fara sa aiba vreo remuscare. Vazându-se om înstarit el intra în politica este chiar prefect într-o scurta guvernare, detinând si un Block-haus pe bulevardul Take-Ionescu. Lica la rândul lui desi are unele încercari de parvenire înca din timpul razboiului, când lucrând la serviciul de aprovizionare colaboreaza fara scrupule cu inamicul, îsi începe ascensiunea odata cu angajarea sa de catre Ada Razu ca muncitor pentru grajdurile sale cu cai de rasa. Astfel el devine de la baiatul „nostim”, umil si obraznic, cu aerul unui „tângau”, „domnul bine ca la cinematograf”, gentlemenul în haine negre, viitorul candidat al unei fractiuni politice conservatoare la deputatia Bihorului, snobul care îsi schimba chiar si numele în Basile Petresco, nume adaptat noii pozitii sociale pe care o detinea.
Pirgu care este gratulat cu epitete ca „potaie marunta”, „fiara spurcata”, caruia de scolar îi placea sa-si duca prietenii la femei bolnave, bucurându-se cu „închipuire draceasca nesecata”, este un tip care are în sânge dorul vietii de dezmatare tiganeasca. Cu toate acestea în final, în timp ce craii decad, el înfloreste devine „de mai multe ori milionar, însurat cu zestre si despartit cu filodorma”, ajunge apoi prefect, deputat, senator, ministru plenipotentiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuala la „Liga Natiunilor”.
Un caz special este...