Arta de Comediograf a lui Caragiale II

Universul caragialian descinde din spatiul livresc, manifestându-s cu vitalitate în planul semantic sub forma unei pletore adânci de sensuri.
Pânza dramatica tese o dialectica a comicului astfel încât arhetipurile caragialiene încep sa se învârta în maelström-ul prezentat pe scena, cu un ritm înnebunitor de alert. Ca un mecanism, lumea începe sa se dezmembreze, înca nu direct, exploziv, ci progresiv. Lumea comunicarii lui Caragiale devine deci un bâlci, un spectacol de masti, unde acestea îsi dubleaza identitatea, si-o tripleaza, pâna se ajunge la o infinitudine de figuri alegorice, toate dupa acelasi model - al mitocanului- având drept substanta vitala moftul”.
Antonin Artaud în „Teatrul cruzimii” definea teatrul ca fiind „un limbaj unic la mijlocul drumului dintre Gest si Gând, modalitatea de expresie în spatiu si timp, alaturata posibilitatilor de exprimare prin cuvânt dialogat”.
Luând cunostinta de acest limbaj, „în spatiu si în timp”, de limbajul strigatului, al sunetelor, al luminilor, al onomatopeelor, teatrul îl organizeaza sub forma unor adevarate hieroglife, cu scopul de a-i studia simbolismul si relatiile dintre ele, în raport cu toate organele textuale si pe toate planurile.
Contemporan cu Agamita Dandanache, cu Pristanda „si ceilalti”(Florin Manolescu”), solid instalat în epoca, lucid, realist, sociabil, autorul „Scrisorii Pierdute” sta mereu în apropierea personajelor, le dezarticuleaza, le da jos mastile si, cu toate ca aparent implicat, se detaseaza de lumea în cauza, expunând-o ridicolului inexorabil.
De altfel, arta de comediograf a lui Caragiale si marea valoare pe care o acorda caracterelor si conflictelor iscate între eroi este subliniata în mod vizibil în poemul lui Bertolt Brecht prin care îsi prefata comedia „Domnul Puntila si sluga sa Matti”:
„Eu sunt un scriitor de piese. Arat
Ce am vazut în oborul de oameni:
Am vazut cum e tocmit omul. Asta
arat eu, scriitorul de piese.

Cum intra unii