Baltagul
- comentariu literar -
Mihail Sadoveanu
Prin capodopera Baltagul, aparut în 1930, Sadoveanu realizeaza o noua interpretare a mitului mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiratie: “Stapâne stapâne,/ Mai cheama s-un câne”.
Subiectul este simplu, pastrând elementele baladei: un cioban este omorât de doi tovarasi ai sai pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, apriga si inteligenta nu are liniste pâna nu afla faptasii si nu-i pedepseste dupa legea nescrisa a comunitatii.
Intriga, dupa modelul romanului politist, pune în lumina vocatia justitiara a eroinei, descoperirea asasinilor si demascarea acestora.
Faptele din Baltagul se petrec spre sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, însa într-o societate patriarhala, arhaica, strapunsa de zorii unei civilizatii, de noi relatii sociale, capitaliste.
Titlul romanului este simbolic. În sensul basmului vechi, baltagul este unealta magica si simbolica însusita de raufacatori si cucerita de erou, unealta care ramâne pura, nepatata de sânge.
Compozitia e determinata de semnificatia cartii: înfatisarea unei societati de tip arhaic si un individ reprezentativ al ei, o lume esentiala, lumea oamenilor de la munte si Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi.
Romanul începe cu prezentarea sintetica a vietii pastorilor (vechimea, felul de viata, psihologia), fixata într-o cosmologie populara:
“Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus rânduiala si semn fiecarui neam.[…]
La urma au venit si muntenii s-au îngenunchiat la scaunul împaratiei. […]
- Apoi ati venit cei din urma, zece Domnul cu parere de rau. Dragi îmi sunteti, dar n-am ce va face. Ramâneti cu ce aveti. Nu va mai pot da într-un adaos decât o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune: sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura, si s-aveti muieri frumoase si iubete”.
Naratiunea simpla, ar putea fi delimitata schematic în trei parti: partea întâi de la început pâna la plecarea Vitoriei în cautarea lui Lipan (cap. VII); prezentarea argatului Mitrea si a lui Gheorghita, coborât la vale, cu oile, asinii si dulaii la iernat, într-o balta a Jijiei, în apropiere de târg; nelinistea Vitoriei pentru întârzierea barbatului ei, peste obicei, cunoasterea si “citirea” semnelor naturii; mersul femeii la parintele Danila, la biserica, sa-i “ceteasca”; mersul la baba Maranda, care avea “unele tainice stiinti si mestesuguri”; drumul la Piatra, popasul la manastire, la icoana Sfintei Ana; mersul la autoritati pentru a-si spune necazul.
Partea a doua, începând cu cap. VII, când Vitoria “are într-însa stiinta mortii lui Nechifor Lipan si crâncena durere, se vazu totusi eliberata de întuneric”; parintele Danila îi scrie jalba catre autoritati; trimite fata, pe Minodora, cu zestrea la manastirea Varaticului, la calugarita Melania, sora a mamei Vitoriei; lasarea gospodariei în grija lui Mitrea; pregatirea de plecare. Firul naratiunii urmeaza popasurile Vitoriei Lipan în cautarea adevarului despre barbatul ei (itinerariul se sfârseste prin gasirea ramasitelor lui Nechifor între Sabasa si Suha). A treia, si ultima parte, sta sub semnul actului justitiar; prezinta actiunile Vitoriei pentru îndeplinirea datinei crestine si cinstirea mortului, cercetarea despre vinovati, în Sabasa si Suha; întoarcerea acasa, la Magura Tarcaului pentru rânduirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort, dovedirea si pedepsirea vinovatilor.
Romanul construieste pe parcursul sau imaginea unei lumi esentializate. Spatiul cel mai larg revine lumii satului de munte: peisajul, datinile si oamenii.
Ritmul existentei pastoresti este dirijat de fenomenul transhumantei, iar acesta urmareste miscarea marilor cicluri naturale. Scriitorul surprinde trasaturile ce definesc aceasta colectivitate, oamenii de la munte, realist, obiectiv, fara lirism:
“Locuitorii acestia de sub brad sunt niste fapturi de mirare. Iuti si nestatornici ca apele, ca vremea; rabdatori în suferinti ca si-n ierni cumplite, fara griji în bucurii […], placându-le dragostea si betia si datinile lor de la începutul lumii, […] mai cu sama stau ei în fata soarelui c-o inima ca din el rupta: cel mai adesea se desmiarda si luceste - de cântec, de prietenie. Asa era si acel Nechifor Lipan care acum lipsea” .
Ei au o existenta simpla, dar grea: “Munteanului i-i dat sa-si câstige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata.”
Gospodaria Lipanilor arata oameni cu îndeletniciri specifice muntelui: sunt vremuri în care se practica înca schimbul de produse: “Avere aveau cât le trebuia, poclazi în casa, piei de miel în pod, oi în munte. Aveau si parale strânse într-un cofaiel cu cenusa. Fiindu-le lehamite de lapte, brânza si carne de oi sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la câmpii largi cu soare mult aduceau faina de papusoi.”
Romanul lui Sadoveanu are un caracter mitic-baladesc, zugravind o civil...