HONORE DE BALZAC
(1799-1850)
Repere biografice
În acreditarea ideii ca marile curente literare si mai cu seama epocile de rezonanta în istoria literaturii îsi sintetizeaza esenta în câte un mare exponent al vietii politice, militare, stiintifice si culturale, realizmul francez se exprima prin opera lui Balzac. De altfel s-a afirmat ca opera sa ramâne documentul cel mai extraordinar al societatii timpului sau, marturie si muzeu viu al unui secol francez (Albert Thibaudet). Din perspectiva timpului însa Balzac a facut pentru Franta mai mult decât Ludovic-Filip, întrucât a conservat un secol din istoria ei într-o opera pe cât de vasta, pe atât de reprezentativa.
Pe de alta parte, ca orice geniu, Balzac îsi depaseste timpul si epoca , facând din doctrina realista un model de lectura si realizare a romanului, care a zdrunciunat vechile conceptii si a devenit lege în materie de gust literar pentru întregul secol ce i-a urmat, asa cum subliniaza Brunetière : “de cincizeci de ani un bun roman e acela care seamana cu un roman de Balzac, asa cum de o suta de o sut cincizeci de ani o comedie buna este aceea care seamana cu o comedie de Molière”.
BERNARD-FRANCOIS BALZAC
Originalitatea sa, devenita proverbiala la Tours, se manifesta deopotriva în vorbele ca si în faptele salr ; nu facea si nu spunea nimic asemanator altora ; Hoffmann ar fi facut din el un personaj al povestirilor sale fantastice. Tatal meu îsi batea adesea joc de oameni, acuzîndu-i ca-si fauresc neîncetat propria nefericire ; nu putea sa dea ochii cu o fapta pocita fara a se mînia pe parintii respectivi, si mai ales pe cîrmuitori, mai putin grijulii de înbunatatirea rasei umane decît de aceea a animalelor. În privinta acestui subiect extrem de delicat avea terii ciudate, pa care le argumenta într-un mod nu mai putin ciudat:
“Dar la ce bun sa-ti publici ideile? ”spunea el plimbîndu-se prin odaie, în haina sa calduroasa de matase brun-roscata, si cu capul înfundat de cravata groasa, la moda pe vremia Directorului. “O sa aud iar ca mi se spune original (titulatura asta îl scoase din sarite)” si pe lume nu va fi nici macar un slabanog sau un rahitic mai putin !…
Sotia sa îl puse la grea încercare rabdarea si filozofia. Frumoasa, cu trasaturi regulate, cu o fata fina si ascutita, cocheta, adeseori rigida sirece,era ofemeie si jumatate, dar un suflet uscat. Primise o educatie aleasa, la Les Dames de Saint-Gervais, la Paris. Doamna Balzac credea în stiintele oculte,în vrajitoare si în somnabuli.
Familia Balzac traia pe picior mare. Cînd se deschide o subscriptie pentru crearea unui liceu la Tours, cetateanul Balzac dadu 1300 de franci; prefectul 1000 de franci; arhiepiscopul,600 de franci. În afarade rentele si de arendele sotiei sale, Bernard-Francois încasa cîteva lefuri. Pommereul, care-l cunoscuse “la curte si în tabere”, îl numise ajutor de primar la Tours si administratorul ospiciilor.
Tînara pereche locuia mai întîii pe rue de l’Armée-d’Italie, într-o casa luaata cu chirie. La 20 mai 1798, cincisprezece luni dupa casatorie, Laure Balzac nascu un baietel pe care voi sa-l adapteze si care nu trai decît treizeci si trei de zile. Pentru acest motiv, de îndata ce se ivi pe lume al doilea copil al lor, Honoré nascu la 20 mai 1799, sotii Balzac îl încredintara unei doici, sotia unui jandarm, locuind la Saint-Cyr-sur-Loire. Un an mai tîrziu i se alatura sora sa Laure, nascuta la 29 septembrie 1800.
Honoré nu-i ierta niciodata mameisale aceasta separare : “Ce cusur fizic sau moral ma facia sa merit raciala mamei ? Eram un copil venit pe lume din datorie, a carui nastere e o întîmplare ?… Dat la o doica la tara, uitat acolo de familia mea timp de trei ani, cînd m-am întors în casa parinteasca am fost atît de neluat în seama încît stîrneam mila oamenilor …”. În realitate, doamna Balzac îngrozita de moartea pruncului hranit la piptul ei, se supusese pur si simplu obiceiului din vremea aceea. Trebuie sa recunoastem totusi ca, desi atît de aproape de copiii ei, nu i-a vayut decît rareori.
Doica era o femeie de treaba. Din pacate barbatul ei suferea de patima betiei si, cînd se îmbata, devenia brutal. Cu toate acestea, Honoré pastra o amintire ciudat de duioasa acestui dîmb de pe malul Loarei, zilelor în care, de dimineata pîna seara, construia “din pietricele si noroi, palate Luvru în miniatura ”, si mai ales “adjunctului construnctiilor sale”, surioara LAURE, “frumoasa ca o madona de Rafael”. Atitudinea rezervata a patintilor avu ca efect sporirea afectiunii freterne:
Eram doar cu doi ani mai mica decît Honoré, si în aceeasi situatie fata de parintii nostri ; crescuti împreuna, ne iubeam cu duiosie ; amintirea afectiunii lui dateaza de mult. N-am uitat cu ce viteza alerga în ajutorul meu spre a ma împedica sa vin de-a berbeleacul pe cele trei trepte înalte, inegale si fara balustrada care du...