Calugarita
De Denis Diderot
Filosoful, scriitorul si esteticianul francez Denis Diderot (1713-1784) este unul dintre cei mai de seama iluministi. Deplina masura a geniului realist al lui Diderot se oglindeste în opera sa de povestitor si romancier. Oprea de prozator a lui Diderot înseamna un moment culminant în istoria realismului francez si, fara îndoiala, în cea a literaturii mondiale.
Scrisa prin 1760-1761, dupa cum rezulta din Corespondenta literara a lui Grimm, cât si dintr-o scrisoare a lui Diderot catre domnisoara Volland (datata 10 septembrie 1760), Calugarita a vazut lumina tiparului abia dupa treizeci si cinci de ani mai târziu si a fost tinta atacurilor înversunate ale criticilor si ale moralistilor, care s-au straduit din rasputeri sa nimiceasca opera lui Diderot, din pricina ideilor înaintate continute în ea. Calugarita înfatiseaza chinurile si lupta Suzannei Simonin împotriva comunitatilor manastiresti în care a fost târâta fara voia ei, drama ei constituindu-se în cel dintâi roman al lui Diderot.
Ca Diderot a luat din viata faptelele înfricosatoare descrise în romanul sau ne-o spune nu numai existenta, neîndoielnica, a Suzannei Saulier-Simonin, care a intentat un proces manastirii din Longchamp, ci si marturiile vremii si, printre ele, memoriile Marie Lemonnier publicate, în parte, pe la anul 1845.
Propunându-si sa înfatiseze în toata goliciunea lui misticismul catolic, acolo unde el domnea nestingherit, Diderot si-a adus la capat sarcina în mod exemplar. Dar nu s-a multumit numai cu biciurea acestui aspect pe dinaintea ochilor cititorilor se ivesc si figurile laice ale vremii, hibrizi monstruosi iesiti din împreunarea misticismului cu morala burgheza. Familia Suzannei Simonin, pivotând între bani si piosenie, e un exemplu izbitor în acest sens.
Geneza operei este interesanta pentru ca subliniaza umorul lui Diderot, ca si izvorul de inspiratie al romancierului: lumea cu întâmplarile ei mari si marunte. Calugarita a fost rezultatul unei pacaleli puse la cale de Diderot, Grimm, sotii d’Holbach si doamna d’Epinay prietenului lor, marchizul de Croismare. În 1759, o tânara calugarita, Marguerite Delamarre, se adresase justitiei pentru a desface un legamânt impus de familie, împotriva propriei vointe. Marchizul, prietenul lui Diderot se intereseaza de soarta nefericitei calugarite, însa în ciuda implicarii sale, Marguerite pierde procesul, ramânând în manastire. Cu un an mai târziu pe când marchizul era în Normandia, Diderot si Grimm îi scriu în numele protejatei sale, care era aparent evadata si îi cerea sprijinul. Corespondenta continua între cei doi glumeti si marchizul, însa Diderot nemaistiind cum sa termine farsa, îi scrie acestuia din partea unei vaduve aducându-i la cunostinta moartea calugaritei. Cu mult mai târziu aflase marchizul de pacaleala ce îi fusese pusa la cale.
Sora Suzanne Simonin se nascuse din realitate si devenise si mai vie în imaginatia realista a romancierului. Povestea ei patetica Diderot a scris-o cu mânie si cu dragoste, cu acea participare intensa, vibranta care da autenticitate marilor creatii artistice. Persecutata de familia ei, ca rod al unei iubiri necinstite a doamnei Simonin, Suzanne e trimisa la manastire de parintii haini care vor sa scape de grija zestrei. Intrata cu de-a sila în lumea mohorâta si înnebunitoare a calugaritei, sora Suzanne cunoaste pe rând viata din trei manastiri. Cunoaste acolo umilinta si teroarea, ipocrizia si pocainta, coruptia moravurilor si alienarea tuturor valorilor umane, nebunia si minciuna, lacrimile si singuratatea care ucid sufletul. La Arpajon, în ultima manastire, sora Suzanne poate sa vada în fiinta staretei efectele schivniciei: contracupiscenta si desfrâul chinuie închipuirea si trupul acesteia; firea ei patimasa o duce în cele din urma la nebunie. Dar sora Suzanne, care, ca si Marguerite Delamarre, a pierdut procesul, izbuteste sa ramâna cinstita si neîntinata, pastrându-se intacta puritatea morala care o mai fac înca sa nadajduiasca. Fugind din manastire sora Suzanne e adapostita în cele din urma de o lenjereasca milostiva, doamna Moreau-Madin, care-l informeaza pe Croismare de ultimele nenorociri ale calugaritei, si mai apoi de moartea ei.
Spovedania Suzannei Simonin este poate marturia cea mai elocventa pe care ne-a lasat-o veacul al XVIII-lea. Mesajul ei- mergând de la simpla notatie de jurnal intim la accentele violente ale rechizitorului anticlerical- pune o serie de probleme esentiale pentru configuratia epocii. Romanul oglindeste realitati sociale foarte însemnate. Mai întâi, problema femeii, care, dupa o subjugare seculara, se trezeste la viata si-si cere drepturile, cu riscul de a rasturna anumite rânduieli si de a calca în picioare prejudecati si norme. Viata monahala care “înfloreste” în manastiri e una din acele constrângeri puternice ale fiintei umane si un mijloc comod de a scapa de copiii nedoriti. Silita sa fie “mire...