CAMIL PETRESCU
Camil Petrescu scrie proza, poezie si teatru. Este scriitorul cel mai interesant din perioada interbelica, este si un mare eseist: “Teze si antiteze”. Modalitatea estetica a teatrului, studiul despre Husser, fenomenologia. Scrie un articol: “De ce nu avem un roman?” în 1941 în care spunea ca este necesara o societate în care problemele de constiinta sa fie posibile, ori noi nu avem aceasta societate. “Atunci cum poti sa construiesti un roman care sa aduca ipoteticul mobil, sa te orienteze spre actul originar, sa promoveze fluxul devenirii sufletesti în locul staticului, a calitatii în locul cantitatii, samd”.
Mai scrie despre substantialitate, o carte si articole.
Camil Petrescu scrie o poezie de esenta expresionista si poezia lui este un fel de preludiu la marea lui opera, pentru ca poezia lui nu constituie o opera aparte.
Ciclul “Transcedentalia”, publicat în 1931, aduce un poet care face poezie, nu creeaza poezie. Se poate face o trimitere în acest caz la George Calinescu, care si el face poezie, nu creeaza poezie (“Lauda materiei” în care simtim pe marele Calinescu cuprins de modele, nereusind sa depaseasca modelele; îl simtim clasicizând, îi simtim influentele romantice, îl simtim ca poet modern, dar scrie cel mai frumos poem de dragoste “Epitalam”, un fel de cântec de nunta în care apare un mire atotstiutor – poezia pledeaza oentru aceasta idee ca dragostea este cu atât mai puternica, mai mare cu cât cel care nutreste acest sentiment vine din sferele înalte ale culturii. Calinescu evoca aici pe Hendel, pe Bach, pe Petrarca, pe Dante). În “Transcedentalia” exista o poezie, “Ideea”. Poetul într-adevar a vazut idei, ne spune el într-una din partile acestei poezii: “Eu sunt dintre acei cu ochi halucinati si mistuiti launtric, caci am vazut idei”. Ideea este relizata într-un univers intreior prin disociere de ceilalti si în acelasi timp, printr-o extensie a universului interior. “Caci scrisu-i tot, e doar gândire vested conservata si închisa sub formule si sub chei”. Ideea aceasta porneste de la Hegel, care sustinea ca simpla numire ucide lucrul sau fiinta. Pentru Bergson prin cuvânt se interpune un ecran între constiinta si obiectul ei. Camil disociaza ideea ca esenta pura de ideea de a semnifica ceva. Ceea ce face el este fenomenologie. “Fara durere, fara bucurie, eu caut în natura pretutindeni ideile” (“Fenomenologie”). Poetul îsi imagineaza ca intra într-o biblioteca plina de tomuri, de pergamente, de colectii nepretuite legate în marochine în care zac, orânduite ierarhic, sub capitole si titlu mii si milioane de idei. Odata spuse, aceste idei îsi pierd esenta. În aceasta poezie în care în biblioteci zac cadavre de idei, Camil ne mai spune ca ideile se nasc în spatii reci, propice creatiei. Ideea o gasim pentru prima oara la Eminescu în “Geniu pustiu” – este invocat acel spatiu al gheturilor, al nordului, rece; o spune si Calinescu în “Lauda lucrurilor”
În ciclul “Transcedentalia” apar si alte poezii ca “Aspecte”, “Iubire”, “Cercul”. Poetul, ca formula poetica, barbizeaza; simtim în versurile lui muzica lui Ion Barbu. Exista aceasta încercare de a spune foarte multe idei în cuvinte putine, pe care o întâlnim si la Ion Barbu. Barbu scria o poezie sub influenta lui Gauss, matematicianul care a gândit foarte mult si a scris putin.
“E vârtej ametitor, nimic abrupt / Nu-i oprire sus, e dedesubt / Nu mai cauta si nu gândi – e vis / Cercul lumii a ramas închis” - “Cercul” este o încercare de a cuprinde metaforic aceste spatii ale fenomenologiei pure. (Fenomenologia este stiinta care vizeaza esenta, stiinta esentelor si nu a existentelor reale, sau a faptelor). Bergson propune pentru cunoastere intuitia (ceea ce se întâlneste si la Blaga). Este folosit procedeul juxtapunerii de afirmatii si contra-afirmatii orientate catre acelasi obiect. Imaginea vârtejului produs de imposibilitatea iesirii din constiinta, de a atinge esenta pura. Imaginea cercului apare si la Nichita, deci cercul nu mai este simbol al perfectiunii la moderni, ca la Eminescu, ci devine un spatiu al claustrarii.
În ciclul de poezii exista si poezii legate de jurnalul de front în care Camil evoca razboiul: “Mars greu”, “Repaus”, “Sara”. Motivele evocate sunt romantice: oglinda, apa, luna, diamantul. Ca si la Nichita, soldatul nu are biografie, personajul curata cu grija arma si lopata – cele doua elemente ale mortii, pune cruciulita la gât, mâine va fi un atac mare si-atât. Este un razboi infernal, de cosmar, e ca un turn al Babilonului, neînduplecat si urias. “Sara de august”, “Mâna”, “Repaus” sunt poeme în care scriitorul scrie ca într-un adevarat jurnal versuri pentru ziua de atac.
Ciclurile mortii (13 poeme din tematica razboiului) si “Transcedentalia” se constituie ca un preludiu al romanului. Camil va scrie un roman despre razboi si un roman al geloziei, deci al trairilor unui intelectual în raport cu iubirea, deci raportat la el însusi si raportat la univ...