În Ion este înradacinata o mentalitate taraneasca, dupa care oamenii se pot numi oameni numai în masura în care gospodaria lor este întemeiata.
Prin comportarea sa, Ion ataca bazele morale ale proprietatii funciare prin conflictul sau cu Simion Lungu si cu Vasile Baciu. Acest atac apare cu atât mai violent, cu cât Ion descinde dintr-o populatie româneasca asupra careia au influentat principiile riguroase si clare ale dreptului roman.
Din pacate, Ion al Glanetasului n-a pastrat din trasaturile specifice ale românilor transilvaneni, decât dragostea de munca, harnicia, în vreme ce dragostea pentru pamântul stramosesc se transforma într-un fetisism (veneratie exagerata pentru o idee) pentru “pamântul obiect al muncii”, transformare ce-l dezumanizeaza prin aceasta oarba sete de proprietate. Ion nu mai distinge cinstea, corectitudinea, capacitatea, deosebindu-se prin atitudinea etica, prin unele actiuni negative, de masa locuitorilor din sat precum si de înaintasi. Autorul însusi subliniaza repetat în roman deosebirea dintre Ion si ceilalti locuitori. Printre altele, în roman se arata ca “în Pripas nu se pomenise omucidere pâna atunci, de când se tine minte”. De aceea, profilul lui Ion apare din ce în ce mai întunecat de o continua prefacatorie, participând la un josnic târg al hectarelor, santajând pe viitorul sau socru si terorizând fara scrupule pe Ana. Odioasa fapta de capatuiala prin orice mijloace ne descopera un ins de o cruzime rara, care determina sinuciderea Anei, dupa care Ion poarta grija fiului sau, nu din sentimente paterne, ci dintr-un josnic instinct de conservare a proprietatii samavolnic (abuziv) obtinute. Întorcându-se de la cimitir el smulge copilul Zenobiei cuprins de teama sa nu i-l rapeasca cineva. Îl stânge la piept, acoperindu-l cu bratele osoase. Exista oare vreo scânteie de umanism în comportarea lui Ion? Comportarea lui demonstreaza contrariul, abstractie facând de unele elemente din a doua parte a romanului, Glasul iubirii.
Demnitatea lui