MIRCEA CARTARESCU
Mircea Cartarescu s-a nascut la 1 iunie 1965 în Bucuresti. Dupa terminarea liceului (la “Dimitrie Cantemir” din capitala), a devenit student la Facultatea de limba si literatura româna a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o în 1980. Între 1980 si 1989 a fost profesor de româna la o scoala generala, apoi functionar la Uniunea Scriitorilor si redactor la revista “Caiete critice”. Si-a sustinut teza de doctorat în 1999, la Universitatea Bucuresti. În prezent este lector la Facultatea de litere din Bucuresti.
Mircea Cartarescu a debutat în anul 1978, în “România literara”. Are o bogata activitate literara iar numeroase din romanele si poeziile sale au fost premiate: “Faruri, vitrine, fotografii” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, “Levantul” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, “Dragostea” – premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, “Visul” – premiul Academiei Române pe 1989 (tradusa în franceza si spaniola si nominalizata în Franta pentru Premiul Medicis, Premiul pentru cea mai buna carte straina si Premiul uniunii Latine- editia necenzurata a aparut în 1993 si se numeste “Nostalgia”), “Travesti” – premiul Uniunii Scriitorilor si premiul ASPRO pe 1994 (tradusa în franceza si olandeza), “Orbitor”- Aripa stânga – premiul ASPRO pe 1996
Nicolae Manolescu spunea astfel: “Roman autobigrafic si vizionar, Orbitor reprezinta prima parte a unei trilogii – Aripa stânga, Corpul si Aripa dreapta- care se anunta exceptionala. Dupa ce a debutat ca poet, Mircea Cartarescu pare acum definitiv captivat de proza. O proza densa si profunda, realista si onirica, descriptiva si halucinanta, mustind de subiectivitate ca un burete de apa, populata de personaje si de obiecte fascinante, atrasa de promiscua subterana psihanalitica si luminata de splendide curcubee baroce. Roman al cautarii timpului pierdut, metaroman al citirii si scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie si anatomie a fiintei, fara termen de admiratie în literatura româna, în afara, poate, de senzualitatea metafizica a lui M. Blecher.”
Mircea Cartarescu îsi caracterizeaza însa altfel opera sa: “Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decît în sensul cel mai larg al cuvîntului. Eu prefer sa-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-adevar, “cartea vietii mele”, nu însa în sensul de “cea mai buna”, sau “cea care va ramîne”, ci de scriere care le unifica-ntr-un fel pe toate celelalte. Dupa “Orbitor” cred ca se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.”
Romanul începe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustreaza în câteva rânduri continutul romanului: “Caci cunoastem în parte si prorocim în parte; dar când va veni ce este desavârsit, acest în parte se va sfârsi.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur am terminat cu ce era copilaresc. Acum vedem ca într-o oglinda în chip întunecos, dar atunci vom vedea fata în fata; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaste deplin, cum am fost si eu cunoscut pe deplin.”
Primul capitol debuteaza cu o imagine descrisa într-o maniera proprie si foarte personala. Este descrisa privelistea de vis a noptilor bucurestene. În viziunea autorului, orasul , pentru el, era o lume aparte, o lume plina de mister în care rareori se încumetase sa patrunda, dar, pe care o cunostea perfect, de la geamul camerei sale. Personajul principal, Mircisor, îsi reaminteste cu nostalgie de vremurile în care statea pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, pe întuneric, privind “tripticul nocturn, de o stralucire sticolasa, nesfârsita, inepuizabila”. Pe atunci nu se construise “blocul de vizavi” care i-a rapit privelistea, i-a furat visele...
În acel colt al camerei începeau visele sale, o aventura printre cladirile misterioase ale Bucurestiului, cu huruitul tranvaielor si fragmente ale unor actiuni marunte ale vietii.
Mama sa, de care marturiseste ca nu îl lega nimic mai mult decât faptul ca “îi spala rufele, îi facea cartofi prajiti, îl trimetea la facultate”, este mitizata în poemele sale, versuri “venite de nicaieri”.
Revenind la realitate, Mircisor se trezeste cautând în mica arhiva a familiei adapostita într-o geanta a mamei sale, unde, printre numeroase lucruri neînsemnate si printre facturi, gaseste un lucru care îl tulbura, o veche proteza, a mamei sale, care, l-a început, l-a dezgustat. I-a atras atentia însa culoarea deosebita a gingiilor, culoare pe care a descoperit-o când s-a oprit derutat, în piata de pe strada “Domnita Ruxandra”, unde si-a dat seama ca era culoarea înserarii. Atunci a avut o viziune. A vazut-o pe mama sa, conturându-se încet, în jurul protezei. A simtit cum mâna sa îi atingea buzele. Dezmeticindu-se, a intrat în blocul de lânga el si a urcat pâna la ultimul etaj, ajungând pe terasa. Acolo, i s-a aratat imaginea pe care o iubea, pe care o adora: monstruosul oras învaluit în mister si întuneric...