Comentarea motivelor poetice din poezia “Oda (în metru antic)”
de Mihai Eminescu

Tema geniului creator este abordata în opera marelui scriitor român Mihai Eminescu, fiind preluata din teoriile lui Kant, Hegel si Schopenhauer. Problema soartei acestei fiinte releva atractia „Luceafarului literaturii române” de marele mistere ale universului, de relatiile dintre creator si confruntarile cu societatea, cu trecerea timpului, cu lumea interioara.
Lucrarea „Oda (în metru antic)” este o oda dedicata singuratatii, dragostei si indiferentei. În meditatie se atesta prezenta unui „eu” prin care fiinta experimenteaza „învatarea mortii”, traseul procesului fiind compus din trei momente existentiale: chemarea mortii, înstrainarea prin descoperirea, denaturarea si recîstigarea prin moarte a unitatii sinelui.
Pentru poet, moartea este sursa de eliberare de conditia muritorului, de a vietui liber si împlinit, caci doar în lumea absolutului se va atinge idealul. Motivul transcenderii reflecta atitudinea de baza a poetului fata de moarte „nu cred sa-nvat a muri vreodata”. Acest motiv este conectat cu cel al vesniciei „pururi tînar”, exprimînd marea diferenta a vietii pamîntesti si cea nemuritoare. Metafora „ochi visatori” desemneaza motivul oniric, determinînd ipostaza trairii sentimentului într-un plan superior unic, într-o forma contemplativa. Însa, „deodata” glasul iubirii îl va ademeni în lumea nemuritorilor; poetul va coborî din vesnicie pentru a întîlni dragostea în acelasi mod cum personajul eponim din „Luceafarul”. Motivul iubirii este adiacent celui al suferintei, prezent prin metonimia „Suferinta, tu...” si oximoronul „dureros de dulce”. Repetarea pronumelui tu „în cale rasarisi tu” generata de dedublarea eului ce implica pe iubita în durerea generala, impulsioneaza poetul-geniu spre cea mai înalta forma de cunoastere. Prin ea el gusta „voluptatea mortii”, fiindca iubirea si trecerea în nefiinta este într-o conexiune certa.
Sentimentul fragil, emotiv zdruncina echi