Comentariu literar al nuvelei „Ultima luna de toamna”
de Ion Druta
E semnificativ titlul operei care ni-l aduce pe batrînul tata, ajuns în toamna vietii sale, ca personaj principal. El simte sfîrsitul vietii sale si hotaraste ca înaintea mortii sa mai vada înca o data zestrea sufleteasca a celor sase copii risipiti prin lume. O face anume toamna. E semificativ ti timpul ales. E vorba nu numai de batrînetea eroului, ci toamna e si vremea musafirilor în Moldova. Pornirea nu e îtîmplatoare. E o proba a valorilor eterne. Copii nu au venit la izvorul vietii lor si pe batrîn îl framînta, daca nu cumva si-au pierdut esentele cultivate de veacuri de catre neam? Din aceasta simpla pornire desprindem frumoasa idee – rostul omului pe pamînt.
Tata socoate opera vietii sale împlinitasi e firesc sa fie asa, caci a trait o viata lunga. De copii a îngrijit si pomi sadi, si o fîntîna a sapat. A lucrat mult ti cu sufletul, ca la batrînete sa obâina toate culorile întelepciunii ti ale spiritului uman, al poporului sau. A stiut cum si pentru ce se rastoarna brazda, a stiut sa rosteasca o vorba frumoasa la închinarea unui pahar cu vin, a jucat copiii pe genunchii osteniti, si acum uite nu mai vin.
Cu acesta întrebare mistuitoare batrînul porneste la drum. Pe la Marinca nu mai trece, fiindca traieste aproape si vine la parinti mai des. Batrînul tata se îgrijoreaza cum a dus cu sine Marinca samînta neamului? Ea nu poate prinde radacini la locul nou. Ea n-a putut sa-si creeze o atmosfera spirituala proprie. Viata ei e o jertva pe care tata nu o primeste. „Lipsa de demnitate e un pacat pe care batrînul nu-l iarta nimanui ”. pentru el demnitatea vine din constientizarea propriului eu. Demnitatea este pivotul spiritual al personalitatii, e calitatea dominanta a celor mai multe personaje din întreaga opera drutiana.
Prima vizita o face la Andrei, apoi la Nicolae. Doi feciori diferiti. De primul tata e multumit, deoarece acesta a mentinut toate valorile etice general– umane. Al doilea se pretinde doar un fecior demn al neamului, dar în realitate e un om muscat de egoism, lacomie si zgîrcenie. Tata se întristeaza ca Nicolae e strain printre ai sai. Urmatorul popas îl face la Anton „cel mai cinstit si cel mai ciudat dintre noi”. Anton a pierdut încrederea în oameni înca de tinar. A fost înselat în dragoste. Unicul sau sprijin în viata a ramas padurea, Anton degraba e un simbol decît o natura vie. Se întristeaza tata ca e singur, dar se bucura ca radacinile feciorului sînt împlîntate adînc în spatiul naturii. Destinul lui Anton e destinul unui martor spiritual al întergului neam. El e o jertfa a neamului. Asa încearca batrînul tata trainicia radacinilor morale ale copiilor sai, verifica destinul fiecaruia cu masura vietii sale. Dupa vizita facuta, lui Anton „Dintr-un batrîn nacajit de drumuri, framîntat de griji se desprinde un om mîndru si voinic”.
Spre deosebire de ceilalâi tata nu-l judeca pe Serafim cu categorii vesnice. El e mezinul, viitorul lui abea se contureaza prin jocurile tineretii. Ba chiar tata se prinde în acest joc. În zburdalnica tinerete a fiului se vede pe sine.
Ultimul copil pe care îl are a vizita batrînul e autorul – narator. Aici tata e un doar un narator plin de nedumerire al vetii feciorului – scriitor, caci literatura e o alta realitate, nu cea taraneasca. Tata se vrea împacat cu viata pe care o duce feciorul. Autorul îi ofera acesta posibilitate. Si nuvela se încheie cu scene de un lirism îduiosator (scena cu merele, scena cu cocsul). Autorul îl poarta pe personajul principal prin toate locurile de care-l leaga viata. Dupa cele-a mai trait o data, el vrea sa-l convinga cacele care trebueau sa se schimbe, s-au schimbat, iar cele care nu trebuiau sa se schimbe – asa si au ramas neschimbate. Autorul îl ridica în înaltul cerului, dîndu-i posibilitatea sa priveasca la lumea sa de la distanta. Prin procedeul distantarii batrînul se convinge ca portretul destinului sau a fost împlinit.
Nuvela e construita compozitional din sase micronuvele. Fiecare din aceasta fiind consacrate unui din cei sase copii. Folosind un vocabular adecvat omului simplu, nuvela îsi afla locul cuvenit în rîndul cuvenit în rîndul cititorilor.
Ma despart de text si nu-mi pot alunga tristetea provocata de constatarea eroului: „ – Poate mai ai pe cineva? Tata coboara fruntea jos, înfruntînd o mare durere pe care n-o cunoscuse pîna atuni; da moale si trist din cap în semn ca nu mai are acum pe nimeni”.
...