Conditia omului de geniu în creatia eminesciana
Capodoperele eminesciene “ Cugetarile sarmanului Dionis “ , “Glossa” si “Luceafarul” pun în valoare marea capacitate de sinteza filozofica si de creatie , ceea ce a determinat variate analize , unele exhaustive , altele partiale. Interesul pentru aceste capodopere , ce reprezinta treapta cea mai înalta si care încununeaza întreaga opera a poetului , este dat si de faptul ca aceste creatii se situeaza ca geneza în perioade apropiate.
Teme aproape comune : conditia omului de geniu , cosmogonia , timpul si perfectiunea artistica.
Geniul romantic – ceea ce adus nou romantismul în dezvolatrea conceptului de geniu a fost explicitarea opozitiei între geniu si talent , precum si latura sociala a problemei : geniul este , în ordine , umana , un nefericit , un neînteles , aflat în vesnica opozitie cu omul comun . Inadaptarea la regulie de convietuire obisnuite îl izoleaza si are drept urmare nefericirea.
“Glossa” este o poezie ce graviteaza în jurul conditiei geniului , care datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii înguste în care traieste omul comun.
Poezia se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care, datorita autocunoasterii si experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia shopenhaueriana) departe de tumultul efemer al vietii oamenilor de rând.
”Nu spera si nu ai teama” geniul trebuie sa renunte la sentimentele omenesti ale “sperantei “ si “temerii” si sa se distanteze fata de lumea înconjuratoare ,asemenea “Luceafarului”: “De te-ndeamna, de te cheama/ Tu ramai la toate rece”, ”rece” având sensul de nepasator, indiferent; cuvintele “vreme” si “toate” sugereaza partea statornica a existentei, partea pe care geniul trebuie sa o aprofundeze.
”Tu în colt petreci în tine” omul de geniu se distanteaza de actorii subiectivi si se obiectiveaza printr-o dubla interiorizare.”petrecerea” din sufletul geniului contrasteaza cu plânsul si cearta omului comun, judecat dintr-o perspectiva shopenhaueriana pesimista ; privind acest “teatru”, omul superior va putea sa disocieze “binele” de “rau” , ca un adevarat critic al actorilor.
“Caci acelorasi mijloace/ Se supun câte exista” esenta lumii este aceeasi, desi manifestarile ei sunt altele si aceasta esenta trebuie sa ajunga s-o cunoasca omul de geniu.
Eminescu apeleaza la mijloacele satirei, antiteza shopenhaueriana dintre geniu si oamenii de rând devenind si mai clara ; ”misei” si “natarai” sunt cei ce nu au idealuri, ci doar scopuri imediate omul de geniu nu trebuie “sa li se prinda lor tovaras”.
In final,demne de retinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici , care concluzioneaza asupra poeziei : ”Ea amplifica , pe de o parte,sintetizeaza pe de alta parte si da un caracter aforistic experientei umanului pe care o facea Hyperion. Poetul este “un Hyperion condamnat sa ramâna în societate si sa îsi determine pozitia in complexul raporturilor sociale”.
“Luceafarul”
Dupa 1880 acest poem ramas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante si transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfîsiata de contradictii.
Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic într-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci în egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic.
Pentru a releva conditia geniului nefericit , însingurat , Mihai Eminescu asimileaza si transforma în simboluri lirice antinomiile din filosofia shopenhaueriana referitoare la omul superior si la cel comun . Geniul este înzestrat cu inteligenta , obiectivitate , capacitatea de a-si depasi sfera , aspiratia spre cunoastere , posibilitatea de a se sacrifica în vederea atingerii unui idea , manifesta o adevarata vocatie pentru viata traia în solitudine .Omul comun este sociabil, se caracterizeaza prin instinctualitate , subiectiviate , incapacitatea de a-si depasi conditia , vointa de a trai , dorinta de a fi fericit.
Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da însusi Eminescu. Poetul facea o însemnare pe marginea unui manuscris aratînd ca “în descrierea unui voiaj în Tarile Române germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar întelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste samana mult cu soarta geniului pe pamînt si i-am dat acest...