Copilarie
De Victor Eftimiu

Când, în anul 1889, cel mai mare poet român, Luceafarul poeziei românesti, Mihai Eminescu, se stinge din viata, destinul, ca o consolare a acestei imense pierderi, ni-l da pe marele dramaturg, poet si prozator Victor Eftimiu, care duce mai departe talentul românului, fiind posesorul unei opere valoroase, care mai domneste si astâzi.
Scriitorul a lasat în literatura noastra poezii ca: „Oda limbei române”, „Lui Eminescu”, proza ca: „Paunasul-Codrilor”, teatru ca: „Însir-te, margarite”, toate fiind scrise în cea mai curata traditie româneasca.
În poezia „Copilarie”, autorul îsi aduce aminte cu drag de propria-i copilarie, când îsi „încerca zadarnic norocul la bile” sau când fugea dupa „zmeul usor, dintr-o coada”, care îi fusese furat de „Culaie, cu zmeul din patru”.
Titlul sugereaza imaginea copilariei, asa cum este cunoscuta de toata lumea, ca o vârsta a veseliei si a lipsei de griji.
În prima strofa, scriitorul se simte cuprins de o adânca tristete la vederea copiilor „zburdând, sarind si tipând sau râzând” cu inocenta si veselia specifica vârstei, amintindu-si de propria sa copilarie.. Comparatia „râzând ca nebunii” subliniaza zburdalnicia vârstei lipsite de griji a copilariei, în contrast cu epitetul „tristetea adânca”, pe care o simte omul adult.
Strofa a doua evoca imaginea copilului de odinioara. Poetul îl vede pe copilul de altadata ca fiind diferit de ceilalti copii: sfios, visator, încercând zadarnic sa-si masoare fortele în jocuri copilaresti, cum ar fi bilele, arsicele sau înaltarea zmeelor. Sensibilitatea copilului, subliniata prin epitete sugestive („sfios, visator”), nu i-a dat prilejul sa se bucure alaturi de copiii de vârsta lui, ci l-a facut sa se simta peste ani, ranit si impresionat la amintirea eforturilor zadarnice de a se bucura de o vârsta pe care nu a putut s-o traiasca cum ar fi dorit.
În strofa a treia, contrastul dintre joaca tuturor copiilor în lumina vesela a soarelui de vara („în soarele vesel al zilei de va