D-l Goe. . .
De I . L Caragiale


Scriitorul surprinde in schita “D-l Goe…” un nou aspect al educatiei gresite primite de copiii din unele familii instarite din societatea romaneasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Personajul principal, Goe, un fel de Ionel mai evoluat este infatisat in timpul calatoriei sale la Bucuresti, in relatie cu familia si persoanele din jurul sau. Ironia scriitorului fata de erou este evidenta inca din titlu, prin contrastul creat intre imaginea unui copil de scoala primara si apelativul “domnul” care ilustreaza atitudinea familiei fata de acesta. Cele trei puncte de suspensie din titlu atrag atentia asupra caracterului personajului si sunt o invitatie la a reflecta asupra faptelor prezentate. Atitudinea satirica a autorului se ghiceste si in determinarile ironice care insotesc numele personajului: “d-l Goe”, “tanarul Goe”.
Elev cu rezultate slabe la invatatura, “tanarul Goe” este dus la Bucuresti, cu prilejul sarbatorii nationale de la 10 mai, ca sa nu mai ramana repetent si anul acela. Cele trei doamne care-l insotesc cu o deosebita grija, oferindu-i aceasta nemeritata recompensa sunt: mamitica, tanti Mita si mam’mare.
Baiatul poarta un frumos costum de marinar, palarie de paie cu inscriptia “Le formidable” si sub panglica palariei, biletul de calatorie infipt cochet de tanti Mita fiindca “asa tin barbatii biletul”. Asteapta nerabdator sosirea trenului, pe peronul garii din urbea X. Nerabdator si obisnuit sa porunceasca, Goe comanda incruntat ca trenul sa soseasca mai repede. Mam’mare incearca sa-l linisteasca sarutandu-l si potrivindu-i incantata palaria: “Vezi ce bine-i sade lui – zice mam’mare – cu costumul de mariner?”
In admiratia declarata a doamnelor, Goe le intrerupe cu obraznicie si fara menajamente “discutia filologica”, facandu-le proaste si corectandu-le, dar intr-un mod gresit, cu termenul “mariner”. In contrast cu situatia sa de repetent, mam’mare recunoaste cu admiratie “cultura nepotului”: “Apoi de! N-a invatat