Armand Rotaru, cl. a XI-a D
DESPRE IUBIRE
Iubirea este o tema literara foarte vasta si importanta, ale carei origini se leaga de originile culturii umane. În opinia lui Victor Hugo, “dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeasi natura. Dragostea e ca o scânteie divina si ca sufletul, si tot ca el e incoruptibila, indivizibila, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate margini si nimic nu-l poate atinge. Îl simti arzând pâna în maduva oaselor si-l vezi stralucind pâna în adâncurile cerului”.
Înrudite, prin sens, cu termenul “iubire” sunt termenii “eros” si “amor”.
Conform “Micului dictionar enciclopedic”, iubirea este “faptul de a iubi”, “sentiment erotic pentru o persoana de sex opus”, “sentiment puternic de simpatie, de admiratie si de afectiune pentru cineva”. În “Dictionarul de filozofie”, ea apare ca “termen atribuit unui sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. Iubirea se manifesta în aspiratia dezinteresata si patrunsa de abnegatie catre obiectul sau: o persoana sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesionala sau sociala. Nasterea si dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric si individual, este intim legata de formarea personalitatii. Iubirea dintre sexe vizeaza persoana umana în plenitudinea sa fizica, morala si intelectuala, în frumusetea individualitatii sale unice si irepetabile, fiind generatoare de fericire autentica numai în aceasta calitate. Natura si rolul îndeplinit de iubire în viata oamenilor a primit în istoria culturii interpretari variate. Una dintre cele mai vechi interpretari este aceea mitologica-cosmologica, în care iubirea apare ca o forta cosmica grandioasa, generatoare si creatoare (Erosul orficilor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno, principiul unificator al cerescului si al teluricului, al finitului si infinitului în romantismul german, forta motrice si diriguitoare a evolutiei la Ch. Peirce). Distingând genuri diferite ale iubirii si considerând-o pe cea spirituala (rationala) ca superioara, numerosi gânditori i-au atribuit virtuti cognitive fundamentale (cunoasterea frumosului ideal ca atare, identificare a iubirii si cunoasterii la Platon, accederea catre culmile lumii inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertate interioara izvorâta din cunoasterea rationala, <> la Spinoza, penetrarea continutului ideal sau absorbirea în noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotica la F. Schlegel). Acelasi dictionar prezinta erosul sub forma unui “simbol platonician al elanului spiritual catre adevar, bine si frumos (eros superior) ca si al instinctului de reproducere a speciei (eros inferior). Totodata erosul aduce plenitudinea si bogatia vietii interioare. În psihanaliza, erosul este ansamblul pulsiunilor vietii, manifestat prin libido, dominat de principiul placerii si reprimat de viata sociala (principiul realitatii). Formele de manifestare ale erosului sunt, în consecinta, ocolite, mascate, simbolice, imaginare. Calea realizarii lui superioare, prin creatie (în sensul platonician), este sublimarea. H. Marcuse reia tema erosului psihanalitic într-un sens ideologic si polemic. Erosul reprimat de civilizatia industriala se va elibera într-o societate de asemenea libera de orice constrângeri, imprimând vietii sociale caracterele jocului, ale fanteziei descatusate si armoniei estetice. În viziunea lui E. Fromm, erosul capata o acceptiune religioasa, religiei revenindu-i, în proiectele sale sociale, rolul de factor aglutinator, ca religie a iubirii. Fara a subaprecia rolul erosului (ca si al altor functii naturale, psihice etc.) ca factor mobilizator al vietii si activitatii umane, conceptia materialist-istorica asupra esentei umane, ca produs al relatiilor sociale, integreaza motivatiile actiunii umane într-o viziune globala, unitara tinând seama totodata de ponderea specifica, de rolul si importanta fiecareia dintre acestea”.
“Cuvântul <> pare astazi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager si comun. La vechii greci el e un sentiment aflat în grija zeitei Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii instinctuale. Exista însa si o Afrodita Urania, patroana a sentimentului erotic profund, dramatic, chinuitor – supremul amor spiritualis”.
Putem spune “ca iubirea e direct legata de corporalitate si frumusete. Frumusetea fiintei iubite transfigureaza lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eternitatea pe pamânt. Orice iubire adevarata este absoluta si nepieritoare, chiar daca ea se cladeste pe teritoriul celei mai flagrante perisabilitati. Frumusetea e trecatoare, sensibilitatea se toceste, corpul îmbatrâneste”. Iubirea este o parte a intimitatii umane profunde. “Iubirile nu se repeta; orice iubire e un caz particular, unic, absolut si ireductibil. Câti indivizi umani, tot atâtea ...