Destinul omului de geniu în creatia eminesciana


Marea se leagana ca si acum o suta de ani. Codrul se lasa „batut de gînduri”, izvoarele se zdruncina întruna , luna „varuieste” potecile ca si pe vremea lui Eminescu – artistul etern – în sensul cel mai profund pe care îl poate avea acest cuvînt .
Trec epoci si milenii , vor trece timpurile noastre de nelinisti , dispretuire , cruzime si nebunie . Putinurile acestei lumi se vor schimba , însa cuvintele marelui scriitor vor ramîne vesnice .
Va rîmane etern si acel personaj prezentat de Eminescu , acea fiinta solitara prin nemarginile sale de gîndire – omul de geniu .Motivul care a înfrumusetat literatura romantica si i-a dat adîncimi de vecie .
Si în literatura universala conditia geniului a constituit tema unor mari opere cum ar fi „Demonul”, de Lermontov, „Mase-Alfred” de Vigny, „Cain” – Byror.
Tainele sunt ascunse , provocînd farmec , si totodata ,teama. Catargul e gata de plecare , împartind totul într-un Aici si un Acolo.Aici omul de geniu care are în fata pînzei de corabie oceanul, al carui vuiet surd îi strecoara în suflet fantoma furtunii. Acolo se înalta deasupra lui si deasupra celor pamîntesti eternul sfînt.Gîndirea sa se îndreapta înspre bogatia cerului cu toata nostalgia infinita a departarii infinite.
Catargul se desparte de pamînt , se cufunda în valurile oceanice neterminate, luînd pe corabia sa geniul , pentru a-si împlini destinul , acel destinpredestin ce nu poate fi schimbat sau ocolit :
„Ce suflet trist mi-au daruit parintii ,
Parintii din parinti
De-au încaput numai în el
Atîtea suferinti”
(Ce suflet trist)
Astfel , cursul liber al catargului e mereu accidentat si omul superior continua sa reflecte asupra sirului încîlcit al vietii , asupra genezei , asupra istoriei, asupra sîmburelui raului. Aceasta fiinta nu doar cunoaste , ci este însetat de cunoastere, dar ceea ce descopera este trist : „stîncile” sunt rasturnate , „brazii” sun