Destinul omului de geniu în creatia eminesciana
Marea se leagana ca si acum o suta de ani. Codrul se lasa „batut de gînduri”, izvoarele se zdruncina întruna , luna „varuieste” potecile ca si pe vremea lui Eminescu – artistul etern – în sensul cel mai profund pe care îl poate avea acest cuvînt .
Trec epoci si milenii , vor trece timpurile noastre de nelinisti , dispretuire , cruzime si nebunie . Putinurile acestei lumi se vor schimba , însa cuvintele marelui scriitor vor ramîne vesnice .
Va rîmane etern si acel personaj prezentat de Eminescu , acea fiinta solitara prin nemarginile sale de gîndire – omul de geniu .Motivul care a înfrumusetat literatura romantica si i-a dat adîncimi de vecie .
Si în literatura universala conditia geniului a constituit tema unor mari opere cum ar fi „Demonul”, de Lermontov, „Mase-Alfred” de Vigny, „Cain” – Byror.
Tainele sunt ascunse , provocînd farmec , si totodata ,teama. Catargul e gata de plecare , împartind totul într-un Aici si un Acolo.Aici omul de geniu care are în fata pînzei de corabie oceanul, al carui vuiet surd îi strecoara în suflet fantoma furtunii. Acolo se înalta deasupra lui si deasupra celor pamîntesti eternul sfînt.Gîndirea sa se îndreapta înspre bogatia cerului cu toata nostalgia infinita a departarii infinite.
Catargul se desparte de pamînt , se cufunda în valurile oceanice neterminate, luînd pe corabia sa geniul , pentru a-si împlini destinul , acel destinpredestin ce nu poate fi schimbat sau ocolit :
„Ce suflet trist mi-au daruit parintii ,
Parintii din parinti
De-au încaput numai în el
Atîtea suferinti”
(Ce suflet trist)
Astfel , cursul liber al catargului e mereu accidentat si omul superior continua sa reflecte asupra sirului încîlcit al vietii , asupra genezei , asupra istoriei, asupra sîmburelui raului. Aceasta fiinta nu doar cunoaste , ci este însetat de cunoastere, dar ceea ce descopera este trist : „stîncile” sunt rasturnate , „brazii” sunt agatati de vîrfurile stîncilor , unuii dintre ei fiind rasturnati de vijelii si torente. Totul este încîlcit si indescifrabil, si cu cît mai mult omul superior încearca sa decodifice tainele, ele se fac tot mai ascunse.
Lumea geniului e una profund dezbinata , scindata, ratacita . Ea se desfasoara sub un val negru de suferinta :
„Rasari în cale-mi , suferinta tu ,
Dureros de dulce.”
Pentru el a exista înseamna a suferi , urmarind în acest mod , purificarea si reînvierea , asemenii pasarii Pheonix .
Aceasta fiinta mitica care „tine pamîntul pe un umar” s-a simtit întotdeauna singur . Fiinta solitara prin nemarginile sale de gîndire , el este un neînteles în
lumea comuna, incapabila sa-i patrunda fericirea .De aceea , el alege acea „lume dulce” a visurilor si a gîndurilor , izolîndu-se întro rece si mîndra singuratate:
„Cu perdelele lasate
Stau la masa mea de brad
Focul pîlpîe în soba
Iara eu pe gînduri cad.”
Daca ar fi fost sa aiba si el o mura , ar fi ales-o pe aceasta , pe a zecea , Singuratatea. Adevaratele multumiri într-o viata de zbucium si dezamagiri , ea i le-a dat. Ea îi înlesnea sa fie în lume si sa poata oricînd sa se desprinda de ea. Datorita ei , eul geniului a devenit o sfera absoluta , armonizata , închisa în sine, eul sau s-a transformat într-o alcatuire asemeni florii sau arborelui . Ceea ce recepteaza din afara e topit în substanta sa intima. Si întrucît spatiul fizic e limitat, pentru omul superior , cea mai înalta valoare euotentiala o constituie spatiul launtric spiritual:
„A geniului imperiu : gîndirea lui anume
A sufletului spatiu , e însusi el .”
Închiderea în sine , mintea uriasa cu care este înzestrat îi permit geniului sa vada nimicnicia lumii , acele „musti de-o zi pe-o lume mica” si , totodata , sa gaseasca forta de a „ramîne la toate rece”.
Geniul se detaseaza de cercul strîmt , ceea ce scoate în relief ipostaza de om superior.
Sustinînd departarea dintre el si societate, reuseste sa-si pastreze eul. E ceea ce face Dan Dionis , calatorind psihologic în trecut , „batrînul dascal”, din „Scrisoarea I”, care se întoarce la timpul originar cînd Nefiinta visa în adîncul repaosului etern, sa-si descopere sensul.
Actiunile demiurgice ale omului , realizat cu ajutorul magiei si al visului evidentiaza setea de absolut a geniului , de spargere a limitelor , dar aceasta nu este posibil de realizat . Chiar daca este altfel decît ceilalti , e capabil sa perceapa atîtea lucruri „fara de-nteles” , sa se deplaseze dintr-o realitate în alta , geniul, totusi, ramîne la statutul sau de om .De aceea , readus pe pamînt , el spera ca , prin izolare si renuntare la cele pamîntesti , sa învinga timpul prin opera sa. Asadar, distantarea de lumea comuna îi permite geniului sa se proiecteze în infinit...