Chipul angelic al femeii în creatia eminesciana.
Din cele mai vechi timpuri, dragostea a fost preaslavita sau condamnata de catre poeti, prozatori si de cîntareti.
“Iubirea este un daimon” spunea Platon. „Iubirea nu va pieri niciodata…” spune Biblia. Si totusi, dupa câte „cercetari” s-au facut, dupa câte definitii s-au dat, dupa câte poezii i s-au închinat, nimeni nu stie ce e dragostea! Acel sentiment care înalta si coboara, care ucide si naste în acelasi timp.Foarte multi scriitori au prezentat dragostea în operele lor. Cu toate acestea însa, ea e definita mereu la fel si întotdeauna diferit. Asta pentru ca nici un om nu poate exprima exact în cuvinte ceea ce simte, si pentru ca dragostea nu e niciodata la fel. Nu s-au facut înca cuvinte, nu s-au inventat înca leacuri, nu s-a gasit înca cheia care sa deschida secretul
iubirii.
In literatura noastra Eminescu este fara îndoiala cel mai mare poet al iubirii.
. La început, cînd negura vremurilor arhaice înca nu parasise spatiul ce va lua într-un final forma pamântului, miturile cosmogonice scot la lumina aceasi procese de nastere a vietii: crearea femeii si a barbatului, ca personaje primordiale ce vor trebui sa duca mai departe nepretuitul dar al vietii Valorificarea impresionanta a sensibilitatii iubirii din care se desprinde divin chipul femeii, reiese în mod profund din opera lui Eminescu.. Dragostea este sentimentul divin ce te poate ridica instantaneu în al 9-lea cer sau te poate arunca cu violenta in al 9-lea iad.Datorita dragostei neîmpartasite, aproape toate poeziile de dragoste ale lui Mihai Eminescu descriu cu tristete acest sentiment. Poezia ‘Ce este amorul?’ îl prezinta prin antiteze ce îi demonstreaza complexitatea.citez din poezie:
,, Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere
Caci mii de lacrimi nu-I ajung
Si tot mai multe cere.”
la fel ca si în poezia ,,S-a dus amorul…” citez din opera:
S-a dus amorul, un amic
Supus amîndurora.
Deci cînturilor mele zic
Adio tuturora.
Caracterul popular si profund uman al poeziei sale erotice raspunde aspiratiilor lui Eminescu înspre un înalt ideal de frumusete si puritate. La începutul creatiei eminesciene, prezentele feminine se asociau, cu imaginea unor semidivinitati.
Din acest nucleu se dezvolta cel putin doua din ipostazele caracteristice ale eroticii eminesciene:
prima este aceea a angelitatii feminine. O a doua caracteristica a eroticii este conceperea frumusetii feminine ca o imagine în lumea fenomenala a Frumusetii absolute.
Dulcea frumusete a femeii este de fapt proiectia visului apolinic al daimonului. Madona lui Rafael este pentru Eminescu înfatisarea unui vis, o creatie a gândirii,’’ divinizarea frumusetii de femeie.’’
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelata
Suflet îmbatat de raze si de-terne primaveri,
Te-a vazut si-a visat raiul cu gradini îmbalsamate
Te-a vazut plutind regina printre îngerii din cer
Si-a creat pe pânza goala pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema de stele, cu surâsul blând, vergin…
…………………………………………………..
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-I de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu facut-am zeitate dintr-o palida femeie……..
Poate de aceea erotica eminesciana este doar în mod exceptional o celebrare a prezentei iubirii si,în mod obisnuit, o evocare sau o invocare a ei prin amintire sau prin vis.
Opus sensului armonizator al Erosului conceput ca principiu cosmotic, iubirea apare, în câteva din poemele eminesciene, ca aspiratie spre nefiinta, ca nevoie de autonegatie.
În Înger si demon, fiecare din termenii cuplului reprezinta negatia violenta, totala, a celuilalt:
Ea un înger ce se roaga- El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur – El un suflet apostat:
El în umbra lui fatala, sta-ndaratnic rezemat
La picioarele Madonei, trista, sfânta Ea vegheaza.
Când nu e sete de extinctie, iubirea apare ca un rit de integrare în pierduta armonie cosmica, derecuperare a starii de ‘...