Demonstratia ca o opera studiata este doina
Folclorul românesc, ca expresie artistica a constiintei colective a românilor, este cel mai mare tezaur de obiceiuri, credinte, legende si sentimente pastrate din negura timpurilor pâna astazi. Literatura populara poate fi ritualizata (colinde, oratii de nunta, descântece) si neritualizata (doine, cântece, basme, balade, snoave, legende).
Creatia populara lirica în versuri care, însotita de melodie, exprima gama cea mai larga de sentimente (de dor, de jale, de dragoste, de înstrainare) se numeste doina.
Poezia „Mai badita, floare dulce” a fost inclusa de Lucian Blaga în „Antologie de poezie populara”. Observam ca poezia nu are autor cunoscut, fiind o creatie anonima, opera unui om genial din popor la care au contribuit însa toti cei care au transmis-o mai departe prin viu grai (caracter oral si colectiv). Opera culeasa si publicata de L. Blaga este una dintre variantele acestei creatii, lucru care se explica prin faptul ca a circulat pe cale orala mult timp, fiind însotita de acompaniament muzical (caracter sincretic). Specific operelor populare este si faptul ca titlul „Mai badita, floare dulce” a fost dat dupa primul vers al creatiei care, de asemenea, nu este împartita în strofe.
Alte marturii care demonstreaza ca aceasta este o opera populara sunt: folosirea ritmului trohaic, a rimei împerecheate si a monorimei, a versurilor scurte (8 silabe), a unor mijloace de expresie artistica caracteristice (diminutive, epitete, limbaj simplu, enumeratii si repetitii).
„Mai badita, floare dulce” este un monolog liric al unei fete îndragostite care se adreseaza direct iubitului. Prezenta eului liric este marcata prin folosirea verbelor la persoana I singular („as gasi”, „as smulge”, „as duce”, „as rasadi”). Pronumele personal la persoana a II-a în acuzativ, ca si substantivul în vocativ „badita”, se refera la cel catre care se îndreapta sentimentul de iubire al eului liric. Specific populara este folosirea interjectiei de adresare „mai” care, împreuna cu epitetul „floare dulce”, sugereaza apropierea sufleteasca, dragostea.
Poezia contine o enumeratie extinsa a operatiilor prin care grâul devina faina si apoi colaci. Aceasta este facuta prin folosirea verbelor la modul conditional-optativ, timpul prezent, si exprima dorinta de a avea cât mai aproape fiinta iubita, dorinta care întâmpina piedici (actiunea exprimata de conditional-optativ nu este una reala).
Creatorul popular anonim a reusit sa exprime foarte plastic sentimentul de dragoste mistuitoare prin aceasta succesiune de operatii specifice universului rural care constituie o alegorie. Elementel care dezvaluie prezenta alegoriei sunt epitetele „cu drag” si „cu drag” care sugereaza grija deosebita si importanta acestui adevarat ritual al dragostei.
Specificul popular, culoarea etnografica sunt date si de folosirea regionalismelor: „îmblati”, „jele”, „stog”. Folosirea conjunctiei „si” la începutul celor mai multe versuri are rol de intensificare a sentimentelor, prezentate progresiv pâna la sfârsit, unde epitetul „inimii mele” si cuvântul „jele” dau adevarata masura a dragostei însotite de tristete care ar dori sa se împlineasca prin casatorie (simbolul inelului). Aceasta opera lirica din care razbat delicatetea, puritatea si gingasia sufleteasca a fetei exprima un puternic sentiment de dragoste si dor. Astfel, prin intensitatea sentimentului exprimat direct, „Mai badita, floare dulce” este o doina populara de dragoste.
Fiind doina, „Mai badita, floare dulce” este expresia poetica a starilor sufletesti ale celui singuratic; sentimentele exprimate sunt strict personale si comunica ceva despre lumea interioara a eului liric. Aceasta doina este o poezie descriptiva, al carei cadru nelipsit este natura, în care omul se integreaza armonios.
...
