Poezia “Doina” se include în volumul Poezii adunate si îndreptate de Vasile Alecsandri, culegere de folclor publicata în 1852.
Creatia lirica, populara, în versuri, ce exprima confesiv cea mai bogata gama de sentimente umane: dragoste, ura, jale, revolta.
Ca orice creatie folcloricati aceasta are caracter oral, anonim, traditional, sincretic si traditional.
Ca o formula specifica doinei este cea de început: “Doina, doina cântec dulce”, sau o structura poetica exclamativa, vizînd legatura omului cu natura.
Apar astfel motive specifice cum ar fi: al comuniunii omului cu natura, al codrului, al dorului. Sentimentele dominante sunt exprimate sub forma unui monolog sau al unui dialog cu elementele naturii.
Lirismul oscileaza între tristete si speranta. Tehnicile specifice doinei sunt: vocativele, repetitiile, verbele la imperativ, exclamatiile si interogatiile.
Procedeele artistice specifice sunt: invocatiile retorice, personificarile, paralelismele, epitetele, comparatiile si inversiunile.
Titlul denumeste una din cele mai frumoase si mai dragi creatii populare românesti.
Creatia lirica, doina exprima sentimente de dragoste ale românului fata de aceasta creatie specifica neamului românesc.
Aceasta la însotit pe român în toate momentele decisive ale vietii, versurile mângâindu-i sufletul si alinându-i tristetea în momente de restriste, vibrând de bucurie în clipele sale de fericire. Aceasta creatie lirica debuteaza cu cu o repetitie asociata cu un epitet expresiv, cu o formula de adresare: “Doina, doina cântec dulce”. Viersul ei vrajit încânta pe oricine si-l tine în loc, ipresionându-l prin vitalitate si pasiune(“viers de foc”): “Când te-aud, nu m-as mai duce!; Când rasuni, eu stau pe loc!”.
Rotatia anotimpurilor e transpusa în universul ei sensibil: bucuria la venirea primaverii o data cu renasterea naturii(“Eu cânt doina pe afara, / De ma-ngând cu florile /Si privighetorile“), dar si tristetea la venirea iernii ce viscoleste. Când românul cânta doina lânga vatra (“Eu cânt doina-nchis în casa, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele si noptile”).
La venirea primaverii, românul îsi simte sufletul tresarind la cântecul tumtos al doinei haiducesti (“Frunza-n codru cât învie, / Doina cânt de voinicie”). Apare aici un motiv specific al acestei creatii literale folclorice: comuniunea strânsa dintre om si natura.
Doina reprezinta chiar sufletul românului, caci suspinul si soapta ei îi dau bucuria de a trai, înfruntând soarta ( Doina cânt, doina soptesc, /Tot cu doina vietuiesc”). Repetitiile “doina” si enumeratiile: “zic”, “soptesc”, “vietuiesc”, precum si epitetele “cântec dulce” , “viers cu foc” amplifica varietatea sentimentelor fata de aceasta creatie cu caracter oral, anonim, traditional, sincretic si sincretic. Totodata repetitiile si enumeratiile: De ma-ngând cu florile /Si privighetorile“ amplifica ideea de timp îndelungat de când doina a aparut în viata românului.
Enumeratia personificarilor este procedeul artistic fundamental din aceasta poezie.
Ca tehnica specifica se observa folosirea exclamatiilor realizate prin vocative: “Doina, doina,”
Enumeratia verbelor la indicativ: “zic”, “soptesc”, “vietuiesc” aduc versul doinei mai aproape de sufletul omului.
Subiectivismul este accentuat de folosirea verbelor si pronumelui de persoana I: aud, m-as duce, stau, cânt, mângâi .
Subiectivismul da muzicalitate versurilor amplificata de elementele prozodice: rima împerecheata, ritmul trohaic, masura scurta, de 7-8 silabe.
Argumentele aduse demonstreaza ca aceasta opera lirica, populara, în versuri, ce exprima confesiv cea mai bogata gama de sentimente umane: dragoste, ura, jale, revolta este o doina.
...